Când sportul naște artă

Într-un moment în care cultura este un concept tot mai contestat, când formele sub care se manifestă sunt la fel de numeroase ca disputele generate de întrebarea „ce mai înțelegem azi prin cultură?”, unde poate fi încadrat sportul? Ce sensuri îi sunt în prezent atribuite fenomenului sportiv în societatea tot mai liberă și în același timp foarte exigentă în a legitima noi forme de cultură și artă?

Dar înainte de toate, ce este sportul? Conform definiției din Noul Dicționar al Limbii Române, sportul nu reprezintă altceva decât o totalitate de exerciții fizice și de jocuri practicate metodic și sistematic în vederea întăririi organismului, dezvoltării voinței și a obținerii unor performanțe. Asociația SportAccord[1] subliniază și prezența unui caracter de competiție, fără a fi însă vorba de un concurs bazat strict pe noroc. Și atunci, are sportul și alte implicații decât cele fizice? Facem sport doar pentru a dobândi trupul perfect, rezistență și forță sau și pentru a da rigoare gândirii și pentru a modela spiritul? Dacă implicațiile sale sunt cele strict fiziologice, de ce nevoia de a practica sport în forme organizate? Sporturile de echipă nasc pasiuni ce cu greu pot fi vindecate – și până la urmă, oare e necesară vindecarea lor? – competițiile sportive sunt așteptate cu nerăbdare, devenind prilej pentru dezvoltarea turismului și creștere economică, pentru demersuri politice.

În orice societate, sportivul e un model, e aplaudat, e răsplătit cu medalii. E considerat supraom adesea, mesager al perfecțiunii sau al imposibilului. Gimnastele sunt întruparea  grației, un halterofil poate fi asemeni unui Atlas, în timp ce scrimerii pot fi văzuți drept cavaleri moderni. Și atunci, de ce, fără a îi fi contestate calitățile fizice, sportivului nu i se recunoaște adesea nicio contribuție la progresul cultural al societății în care se manifestă? Nu e el același care trezește admirație, care naște visuri în rândul copiilor ce îl urmăresc?

Aspectul asupra căruia doresc a stărui este reprezentat de emoțiile pe care sportul le trezește nu doar practicantului dedicat, ci mai ales spectatorului pasionat. Pentru că, dincolo de bătăile în plus pe care inima le înregistrează urmărind sportivul sau echipa favorită într-o competiție sportivă, emoțiile celui ce privește dobândesc caracter peren întrupându-se în opere de artă. Și fenomenul nu este nici pe departe unul recent.

Jocurile Olimpice, competiția cea mai complexă, adevărat regal al confruntărilor sportive atât pentru sportivi cât și pentru spectatori, reprezintă un eveniment de tradiție ale cărui origini coboară până la civilizația vechilor greci. Și tot de atunci avem primele forme de artă pe care sportul le-a generat, chiar dacă indirect. Sportivul devine un motiv des întâlnit în reprezentările de pe ceramica vremii. Aruncători de disc, luptători sau pugiliști, atleți imortalizați în momentul glorios al încununării cu ramurile de măslin. Și apoi, parcă pe post de ofrandă pentru efortul și concentrarea ce dau perfecțiune trupului concurentului, sculptorul Miron realizează lucrarea unanim cunoscută, Discobolul.

Acestea au fost începuturile, însă. Au trecut sute, mii de ani și omul a dobândit noi forme de a-și organiza viața, de a-și petrece timpul liber, de a comunica. Sporturile s-au diversificat, fotbalul pare a fi devenit rege, presa scrisă și audiovizuală s-au adaptat special pentru a satisface pasiunea omului de rând pentru sport și pentru sportivi. Și arta și cultura s-au mai scuturat de unele canoane, pentru a accepta noi forme, chiar dacă doar așa cum familiile bogate își acceptă rudele sărace. Astfel că, de ce nu am putea include printre formele de artă pe care sportul le inspiră coregrafiile galeriilor de la meciurile de fotbal de pe marile stadioane? Fotbalul este asociat cu huliganismul, cu ciocniri violente între galerii. Manifestările cu iz de artă vizuală ale spectatorilor din tribune trec în mod nedrept în uitare, deși aceste coregrafii sunt caracterizate de cromatică sugestivă – în general, fiind preferate culorile echipei favorite – de sincronizare și de imaginație. În plus, cele mai multe sunt menite a transmite un mesaj de sinceră susținere sau chiar având valoare socială. Modul în care materialele fumigene sunt folosite de suporteri pe stadioane se răsfrânge și în performance-urile artistului suedez Klas Eriksson, același care în 2012 a plasat fumigene pe clădirea hotelului Intercontinental din București, oferind trecătorilor imaginea unei torțe.

Și apoi, nu trebuie să pierdem din vedere nici ecourile pe care sportul le-a dat în rândul oamenilor de litere. În primul rând, jurnalistul sportiv ce își înțelege cu adevărat meseria știe că nu se poate scrie despre sport strict tehnic, fără a picura cititorului din emoția actului sportiv, și devine și el făuritor de literatură. Ce ar fi fost pentru fanii români Campionatele Mondiale de fotbal fără cronicile lui Ioan Chirilă? Atât de frumos scrise încât relatările fiecărui Mondial au devenit apoi volume de succes, în care fotbalul e așteptare, e bucurie, e religie:

Mocheta de gazon e undeva jos, la o sută de metri și mai bine. Și asta pentru că fotbalul și-a construit catedrale… am putea spune că aici, pe Azteca, ne aflăm, de fapt, în vârful cupolei florentine… Și că acolo, jos, urmează să aibă loc o procesiune asemănătoare cu cele din Piața Signoriei, când fotbalul începea să devină calcio, pentru a se transforma in Foot-ball.[2]

Cel de-al doilea caz urmează traseul invers, cel în care scriitorul își pune condeiul în slujba cronicii sportive. Boxul este un sport dur și cu greu poate fi categorisit în rândul artelor. Și cu toate acestea, Ionel Teodoreanu, cel ce scria cu atâta sensibilitate despre copilărie și caișii înfloriți, alegea în 1939 să îl descrie într-un portret emoționant pe boxerul Lucian Popescu, devenit campion european:

Şi iată că Lucian a învins din nou. Dintâi l-a învins pe belgianul Dolhem, campionul Europei, luându-i titlul în luptă dreaptă. Superbă victorie! A luptat cincisprezece reprize – în box e o durată istovitoare, ca şi a Marathonului -, mereu treaz, mereu ager, cu ochii sclipitori de vitalitate, cu respiraţia intactă, cu picioarele sprinten jucăuşe – de căluşar -, cu muşchii necontenit ritmaţi, cu pumnii vii şi autoritari ca o ploaie de vară – victoria lui fiind evidentă încă dinainte de-a fi consacrată şi vestită, ca un proaspăt curcubeu al ploii lui. Dar şi mai mândră decît victoria asupra lui Dolhem – căci n-a învins decît un om pe altul! – e victoria lui Lucian asupra “corului antic”. Nu. Mulţimea care venise acolo nu era deloc călăuzită de informaţiile presei care anunţa destoinica pregătire a lui Lucian şi forma lui desăvârşită. Mulţimea – acest cor antic al destinelor – nu mai credea în Lucian. Tăcerea ei mocnea glas de prohod. Şi repriză cu repriză a început să întrezărească, să vadă, să spere, să creadă şi, învinsă, să aclame pe învingător. Rîndurile mele aplaudă această îndoită victorie: asupra omului şi asupra oamenilor.[3]

Poate că sunt unele sporturi ce cu greu pot fi considerate de-a dreptul artă. Însă mai toate își capătă nemurirea prin ecourile artistice pe care le produc – nu sunt artă, dar o nasc; nu sunt artă, dar sunt cultură. Sport și artă, artă și sport, separate mereu în teorie, dar unite în emoții și trăiri.