După două zile de aşteptare, lumea catolică şi-a ales un nou lider spiritual suprem în persoana cardinalului argentinian Jorge Mario Bergoglio. Un personaj umil, fervent susţinător al egalităţii sociale, noul papă a ales să adopte un nume de o deosebită rezonanţă în lumea catolică: Francisc. Acesta face trimitere atât la Francisc de Assisi (cca. 1181-1226), întemeietor al Ordo Fratrum Minorum (ordinul franciscan), cât şi la Francisco de Gassu y Javier (1506-1552), unul dintre întemeietorii ordinului iezuit, cel i-a creştinat pe japonezi, şi discipol al lui Ignaţiu de Loyola. Argumentele în acest sens sunt cu atât mai puternice cu cât noul pontif este primul papă iezuit din istoria pontificală. Născut la Buenos Aires în 1936, Papa Francisc este membru al Societas Jesu din 1958. În 1998 a devenit Arhiepiscop de Buenos Aires, iar din 2002, cardinal. Acesta a mai candidat pentru postul pontifical la Conclavul din 2005.

Într-o lume care se confruntă cu un reflux al sacralităţii, alegerea unui nou papă din spaţiul extraeuropean – acţiune conjugată cu o altă premieră oferită de faptul că acesta este iezuit – este profund ancorată de ideea unei reforme serioase în sânul Bisericii Catolice. În contextul în care religia trece printr-un complex proces de secularizare, iar indivizi de pretutindeni o abandonează în favoarea concepţiei de “om-Demiurg”[1], context conjugat cu tot mai frecventele probleme cu care se confruntă Vaticanul (vezi demisia predecesorului Benedict XVI, Vatileaks, acuzaţiile de spălare de bani îndreptate spre Institutul de Lucrări ale Religiei (Banca Vaticanului) şi scandalul preoţilor acuzaţi de abuz sexual)[2], o astfel de reînnoire în planul imaginarului colectiv creştin este binevenită. Vaticanul şi lumea catolică are nevoie de o reformare, reînnoire a poziţiei de arbitru moral şi atentă gestionare a problemei conservatori vs. progresişti.

Retragerea lui Benedict XVI nu este mai puţin problematică decât cea a lui Grigore al XII-lea din 1415, – acţiune care a creat şi precedentul celei dintâi -, care a marcat sfârşitul unei schisme de 40 de ani. Problema cu care se confruntă astăzi Vaticanul este mult mai complexă decât schisma din secolul XV, iar dovada stă tocmai în demisia survenită datorită dificultăţilor de gestionare. Noul papă va trebui să gestioneze cu foarte mare atenţie problemele cu care se confruntă biserica catolică, iar nou alesul Francisc pare foarte promiţător în această privinţă. Nu numai membru al ordinului iezuit, ci şi neobosit vector de propagare a unui stil de viaţă umil, conform cu doctrina iezuită, Papa Francisc reprezintă în momentul de faţă, cel puţin în plan simbolic, însăşi reînnoirea mult aşteptată. Cunoscut pentru vederile sale pronunţat conservatoare în chestiuni legate de moralitate, subtil acuzat în presa internaţională de afinităţi ideologice de stânga datorită implicării în mişcările sociale argentiniene din 2011[3], noul papă a reuşit să câştige în puţinul timp scurs de la numirea sa, numeroase simpatii datorită fotografiilor ce sugerează un stil de viaţă auster. Rămâne de văzut acum dacă va reuşi coagularea în jurul său a taberelor conservatoare şi progresiste şi rezolvarea problemelor din sânul bisericii generate, la urma urmei, de progresul societal.

HABEMUS PAPAM!