please open the curtains

It is myself I have never met, whose face is pasted on the underside of my mind.
please open the curtains.

Astfel își încheia Sarah Kane ultima piesă. La câteva luni după aceea, la scurt timp după ce împlinise 28 de ani, dramaturga britanică s-a sinucis[1]. Suferise o vreme îndelungată de depresie, ceea ce și-a pus amprenta asupra scrierilor sale. Temele recurente din cele cinci piese create de Kane sunt moartea, nebunia, depresia, tortura, dorința, sexul, dragostea – atât puterea ei de a salva, cât și lipsa de credință în ea.

Deși inițial a vrut să fie poetă, Kane a decis să se îndrepte spre dramaturgie:

theatre has no memory, which makes it the most existential of the arts… I keep coming back in the hope that someone in a darkened room somewhere will show me an image that burns itself into my mind.

Poezia se simte însă în piesele sale, care se încadrează în curentul In-Yer-Face[2], o formă îndrăzneață de teatru, menită să șocheze și să implice emoțional publicul.

Kane a debutat în 1995, cu Blasted. Fiind situată în mijlocul unui război, prezintă toate atrocitățile acestuia, de la crime la violuri, de la moartea unui bebeluș la canibalism, cu accentul pus pe cruzimea celui care deține puterea față de inferiorii săi. Dacă în Blasted puterea rezultă dintr-un avantaj strategic (inteligența lui Ian vs. simplitatea lui Cate, apoi Soldatul înarmat vs. Ian, neputincios din cauza bolii), în Phaedra’s Love, slăbiciunea Phaedrei vine dintr-o dragoste profundă pentru Hippolythus, fiul ei vitreg. După ce acesta își bate joc de ea, Phaedra se sinucide, stârnind o reacție în lanț în sânul familiei regale și, implicit, în rândul poporului în fruntea căruia se aflau membrii ei.

De altfel, moartea și depresia sunt prezente în toate piesele ei. Ca nivel de violență și duritate, Blasted și Cleansed ies în evidență. Kane a scris Cleansed după ce a citit următoarea afirmație: being in love is like being in Auschwitz (Roland Barthes). A transformat cadrul unei universități într-un spațiu asemănător unui lagăr unde sunt testate limitele personajelor. Cât de puternică e dragostea lor, de fapt? Suficient de intensă încât să reziste în fața torturii? Dar în fața morții?

În ultimele două piese obsesia pentru moarte se transformă. Nu mai vedem duritate, ci disperare, moartea nu mai este un act violent, ci unul eliberator. În Crave, C este vocea depresiei:

C Depression’s inadequate. A full scale emotional collapse is the minimum required to justify letting everyone down.

C My entire life is waiting to see the person with whom I am currently obsessed, starving the weeks away until our next fifteen minute appointment. 

C Vanity, not sanity, will keep me intact.

În 4.48 Psychosis, depresia e prezentă în fiecare replică, punând stăpânire pe întreaga piesă, iar discuțiile despre sinucidere devin cinice.

– Have you made any plans?
– Take an overdose, slash my wrists then hang myself.
– All those things together?
– It couldn’t possibly be misconstrued as a cry for help.

Dacă în primele trei piese pieirea este crudă, sângeroasă, în ultimele două Kane transcende această obsesie, care izvorăște, poate, dintr-o revoltă împotriva morții, și aduce un final senin.

A Free-falling
B Into the light
C Bright white light
A World without end
C You’re dead to me
M Glorious. Glorious.
B And ever shall be
A Happy
B So happy
C Happy and free. (Crave)

Pe lângă preocuparea morții și a depresiei, Kane mai atrage atenția publicului și asupra problemei dragostei, de la natura sa brutală la calitatea ei de mântui. Aceste ipostaze sunt cel mai clar exemplificate în Phaedra’s Love, unde Phaedra, regina și mama vitregă a lui Hippolythus, se îndrăgostește de acesta (There’s a thing between us, an awesome fucking thing, can you feel it? It burns. Meant to be. We were. Meant to be.) și ajunge să se sinucidă din cauza lui. Hippolythus își dă seama abia spre sfârșit că Phaedra nu îl admira pentru titlul său și că fusese sinceră când îi spusese: You’re difficult. Moody, cynical, bitter, fat, decadent, spoilt. […] You’re in pain. I adore you. Astfel observăm trecerea de la un personaj sceptic, crud, la unul care a fost salvat și, deopotrivă, condamnat, printr-o dragoste sinceră: She died doing this for me. I’m doomed. Absolutely fucking doomed. Fucked. Finished. She really did love me. Bless her.

În Cleansed apare una dintre cele mai realiste mărturisiri din întreaga sa operă: I love you now. I’m with you now. I’ll do my best, moment to moment, not to betray you. Now. That’s it. No more. Don’t make me lie to you. Dar, după cum am menționat anterior, în această piesă iubirea este premisa torturii. Pentru fiecare declarație de dragoste există o încercare și nu toată lumea va ieși întreagă la sfârșit.

Balanța nu este mereu înclinată în favoarea dragostei în piesele lui Kane. Aceasta nu este niciodată siropoasă; iubirea, în opera ei, vine mână în mână cu o dorință sexuală debordantă și deviații, cu neîmpliniri și suferință. Sarah Kane a recunoscut că în perioada în care scria Crave își pierduse speranța. Totuși, intensitatea cu care resimt personajele ei durerea, dorința și furia denotă o credință puternică în dragoste, chiar dacă latentă.

A And I am shaking, sobbing with the memory of her, when she loved me, before I was her torturer, before there was no room in me for her, before we misunderstood, in fact the very first moment I saw her, her eyes smiling and full of the sun, and I shudder with grief for that moment which I’ve been hurtling away from ever since. (Crave)

A don’t say no to me you can’t say no to me because it’s such a relief to have love again and to lie in a bed and be held and touched and kissed and adored and your heart will leap when you hear my voice and see my smile and feel my breath on your neck and your heart will race when I want to see you and I will lie to you from day one and use you and screw you and break your heart because you broke mine first and you will love me more each day until the weight is unbearable and your life is mine and you’ll die alone because I will take what I want then walk away and owe you nothing it’s always there it’s always been there and you cannot deny the life you feel fuck that life fuck that life fuck that life I have lost you now (Crave)

Pe lângă dialogul și temele controversate, Kane a ignorat și structura obișnuită, alegând una mult mai liberă, care să aibă un impact mai puternic. A împins limitele a ceea ce poate fi făcut în teatru, cu indicații scenice precum: a sunflower pushes through the floor and grows above their heads sau the rats carry Carl’s feet away (Cleansed). Ori, din contră, a ales să nu ofere indicații deloc. În Crave nu avem un decor precizat, cele patru personaje nu sunt descrise (le aflăm doar sexul, din context). Accentul este pus pe vocile lor, pe cuvinte. În discuții nu e mereu clar cui îi sunt adresate replicile, iar personajele reprezintă uneori doar fragmente care completează un monolog.

Stilul și temele din Crave sunt continuate și accentuate în 4.48 Psychosis – nu este precizat câte voci ar trebui să existe, piesa este foarte fragmentată, fiind centrată în jurul minții psihotice. Titlul e inspirat de ora la care Kane se trezea cu regularitate spre sfârșitul vieții, când depresia sa se agravase.

Tocmai datorită lipsei de indicații, ultima sa piesă pune în lumină Emoția – fie că e vorba de pornirea către sinucidere, disperare, dragoste, dorință, depresie, pesimism, optimism sau pesimism și optimism. Nu contează cum, unde, de câți actori s-ar juca. Ideea e să implice publicul, să-l facă să resimtă fiecare replică – adică exact scopul curentului In-Yer-Face.

O tehnică deosebită pe care Kane o folosește este accentuarea prin contrast. În Blasted, umorul este și mai sec în contextul tragic al piesei:

Cate: How can you smoke on an empty stomach?
Ian: It’s not empty. There’s gin in it.

4.48 Psychosis, în ciuda faptului că este o manifestare clară a depresiei scriitoarei, conține o listă foarte optimistă – to-do list pentru o viață împlinită sau bucket list? Aceasta iese cu atât mai mult în evidență cu cât toată piesa este de fapt o renunțare la viață.

Pe Sarah Kane am descoperit-o după ce am văzut o adaptare a monologului lui A din Crave. Știam că teatrul nu e indicat a fi citit. Dar am descoperit că textele lui Kane sunt uneori poezie pură, alteori doar emoție, sunt întunecate, violente, vulgare, dure, fără pretenția de a fi moralizatoare, vorbesc despre dorință, despre perversiune, despre dragoste și extremele sale. Acest lirism, combinat cu minimul de indicații scenice, face ca lectura pieselor ei să fie o experiență aparte.

Kane a fost cu siguranță o ființă tulburată, ceea ce se simte în piesele sale. A avut un spirit poetic care i-a influențat scriitura. A suferit mult, a creat puțin, dar desăvârșit, și, într-un final, a fost liberă.

În ciuda listei optimiste din 4.48 Psychosis, Kane și-a încheiat piesa – și opera; și viața – cu ceea ce consider că este cea mai onestă replică din întreaga sa colecție de texte, cea cu care am ales să deschid articolul:

It is myself I have never met, whose face is pasted on the underside of my mind.
please open the curtains.

Genul de adevăr pe care îl recunoști cu greutate, dar care nu mai poate fi ascuns după aceea. Genul de adevăr eliberator care poate duce doar la o schimbare majoră. Pentru unii, poate că va fi o căutare mai adâncă. Pentru Kane a însemnat un alt fel de libertate. A lăsat în urmă niște cuvinte. Doar niște cuvinte. Doar niște cuvinte?

the only thing that’s permanent is destruction
we’re all going to disappear
trying to leave a mark more permanent that myself