Alegerea acestui moment istoric – sfârşitul secolului al XVIII-lea – presupune un model de întoarcere la originea unui fenomen, ale cărui cauze ne interesează pentru că ne afectează. Deşi la prima vedere putem spune că „epoca extremismului” a trecut, e posibil să ne scape anumite aspecte, care sunt libere să se repete dacă nu le analizăm corespunzător. Astfel, consider că personajul reprezentat de Marat este un bun exemplu de promotor al unui extremism care are efecte negative asupra celorlalţi, acordându-i, desigur, prezumţia de bună credință acestei conştiinţe romantice.

Jean-Paul Marat (1743-1793) a fost un medic, fizician, jurnalist și om politic, care glorifica forța revoluționară. S-a născut într-o zonă aparţinând Prusiei[1], ceea ce l-a determinat, încă de tânăr (la 16 ani), să plece în căutarea gloriei. A făcut studii în diferite domenii, dar nu a primit calificări academice. Având neşansa unui outsider, Marat şi-a încercat norocul prin intermediul unor prietenii cu diferite personalităţi ale vremii şi prin publicarea unor articole pe subiecte politice şi filosofice[2] pentru a se consacra ca intelectual în societatea pariziană.

Însă acest mediu în care Marat dorea aşa de mult să se integreze, trecea printr-o perioadă de tranziție, perioadă aflată în plin avânt romantic şi la începutul revoluţiei, respectiv radicalismului[3]. Acesta a apărut ca un efect al influenței romantice de a promova ideea de „tragedie umană” (a sacrifica totul în numele unui ideal) și a pus bazele politicilor radicaliste ale secolului al XX-lea.

Pentru a înţelege cum a influenţat Romantismul[4] această mişcare, precum şi aportul adus de Marat dezvoltării radicalismului, putem observa tabloul creat de Jacques-Luis David[5], „Moartea lui Marat”, şi cadrul apariţiei lui. Întâi, trebuie menţionat faptul că mişcarea iacobină a cărui membru era Marat, devenită ideologie, pornea în mod strategic de la o reformă socială, pentru a avea o evoluţie spre autoritarism. Cu siguranţă şi din cauza unui promotor ca Robespierre, dar şi ca efect al unui imaginar colectiv, radicalismul iacobin a avut capacitatea exercitării „terorii” împotriva tuturor acelora care se opuneau acestei mişcări şi câştigarea a numeroşi adepţi, dar şi a unor oponenţi, girodinii, cu care aveau să împartă conducerea şi cărora aveau, apoi, să le-o cedeze.

Marat, personaj la fel de înflăcărat ca orice iacobin (şi, mai mult – recunoscut drept unul dintre cei mai radicali „oameni ai revoluţiei”), s-a dedicat complet acestei idei. Înfiinţând un ziar, ”L’Ami du peuple”, a făcut propagandă idealului iacobin (şi, implicit, ideilor sale) şi a încercat să demonteze orice alte idei care nu se conformau celor iacobine. În plin conflict iacobino-girondin, însă, se întâmpla un lucru relativ neaşteptat – asasinarea lui Marat. Ucigaşa – Charlotte Corday[6], era o pasionată admiratoare a girondinilor şi, drept urmare a obiecţiei în faţa abuzurilor făcute de iacobini, hotărăşte să „rezolve” măcar o parte a acestor abuzuri, asasinându-l pe unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai lor. Episodul a rămas celebru deoarece aceasta și-a pus singură la punct planul, cerând audiență la renumitul politician, pe care îl găsește în cadă (de unde-și rezolva de obicei chestiunile politice, din cauza unor probleme ale pielii). Corday i-a înfipt un cuțit în piept, care l-a ucis după doar câteva momente (nu înainte de a încerca să strige la soția sa, Simonne Evrard: ”Aidez-moi, ma chère amie!”). Argumentul tinerei ucigașe a fost următorul:

Am omorât un om pentru a salva 100 000.

Tabloul îl prezintă pe Marat ca pe o figură tragică, un erou sau martir surprins de moarte bolnav, neajutorat, în timp ce îşi punea pe hârtie gândurile politice. Acest tablou capătă amploare însă datorită creatorului, care este cel care îi oferă caracteristici romantice, oprindu-ne să ni-l imaginăm pe ucis ca pe un radicalist crud, obsesiv sau nedrept, precum, cu siguranţă, îl priveau unii contemporani ai săi; singurul lucru pe care îl putem observa cu obiectivitate la acesta este desăvârşita incapacitate a lui Marat în faţa morţii, care îl striveşte ca pe oricare altul.

Inima lui Marat a fost îmbălsămată separat și pusă într-o urnă într-un altar înălțat în memoria lui. Rămășitele lui au fost duse la Pantheon în noiembrie 1793, iar rolul său mesianic în cadrul revoluției a fost elogiat astfel:

Ca și Iisus, Marat a iubit cu ardoare oamenii, doar pe ei. Ca și Iisus, Marat a urât regii, nobilii, fariseii, ticăloșii și, ca Iisus, nu a încetat niciodată să lupte contra acestor oameni – pacoste. (Marchizul de Sade)

După moartea sa, orașul-port Le Havre-de-Grace și-a schimbat numele în Le-Havre-de-Marat și apoi Le Havre-Marat. Când iacobinii au început „campania de decreștinare” pentru a promova Cultul Rațiunii a lui Herbert și Chaumette și Cultul Ființei Supreme a lui Robespierre, Marat era transformat într-un cvasi-sfânt, iar bustul său înlocuia de multe ori crucifixurile din vechile biserici din Paris. Memoria sa a supraviețuit şi în perioada Uniunii Sovietice, când „Marat” a devenit un nume popular (nu numai în Uniunea Sovietică, ci și în Franța, Spania, Italia ale aceleiași perioade). Vasul de luptă rusesc Petropavlovsk (1894) a fost redenumit „Marat” în 1921. O stradă din centrul Sevastopolului a fost numită după Marat, tot în 1921, la scurtă vreme după ce sovieticii au ocupat orașul.  De asemenea, pe mormântul său este următoarea inscripție:

„Unité, Indivisibilité de la République, Liberté, Égalité, Fraternité ou la mort”.

Amintim devizele legionarilor români, care puneau accent pe moarte, precum și a altor astfel de mișcări[7].

Aşadar, se pot observa în paralel evoluţia lui Marat şi etapele radicalismului francez; deşi premisele ambelor situaţii pornesc de la intenţii nevinovate, pe parcurs, din cauza unei pasiuni care se individualizează, apare extremismul care justifică orice masură luată „dintr-o cauză bună”. Neînţeles la timp, episodul s-a repetat de mai multe ori în secolul al XX-lea, punând în acţiune milioane de firi pasionate de idealuri pe care azi le privim cu alţi ochi. În consecinţă, consider necesară o retrospecţie istorică la nivelul fiecăruia dintre noi, pentru a consolida un prezent inevitabil colectiv şi divers, episoade istorice precum acesta conferindu-ne un exemplu de societate în care se manifestă mai multe perspective luate, fiecare, drept bune şi lupta naivă pentru fiecare dintre acestea. Mai ales trăind într-o societate democratică avem datoria civică de a privi lucrurile aşa cum sunt [8], de a le analiza cu obiectivitate şi de a ne forma o opinie cât mai corectă a situaţiei de fapt, pentru că doar formarea acesteia duce la o opinie publică adecvată şi o cultură democratică.


[1] Boundry, în principauté de Neuchâtel, la acea vreme teritoriu prusac; acum, aparţine Elveţiei.
[2] Eseu filosofic despre om, 1773; Lanţurile sclaviei, 1774.
[3] Radicalismul francez este un curent politic extremist, apărut ca o mișcare centristă, cu influențe luate din radicalismul britanic. În Franţa, după Revoluţia Franceză din 1789, au apărut pe scena politică 3 grupări extremiste (iacobinii, girondinii, şi thermidorienii) care au încurajat transfigurarea romantismului în radicalism.
[4] Romantismul este o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Având ca obiecte de interes eroul tragic, antiteza artă(viață)-raționalism(moarte), voința ca imanență, delirul față de legi exterioare și conspirații, dar și orientarea către tenebre și înălțimea de neatins, Romantismul a favorizat un radicalism care s-a manisfestat mai cu seamă în Franța, unde, începând cu Revoluția Industrială(1740), a dat frâu liber exaltărilor politice dintre anii 1780-1940 („A treia Republică”).
[5] Jacques-Louis David (1748-1815) poate fi numit pictorul Revoluției. Artist romantic(inițial considerat neo-clasic), dar și om de acțiune romantic, David a fost un iubitor de extreme: după ce a exaltat virtuțile revoluționare, a pictat, de asemenea, o serie de portrete ale lui Napoleon și i-a glorificat măreția, mitizându-l.
[6] Charlotte Corday era o tânără franțuzoaică din regiunea Normandiei, căreia îi muriseră mama și sora, fapt pentru care a fost trimisă la mănăstirea Abbaye-aux-Dames din Caen, unde avea acces la scrierile importante ale vremii sale. După ce a plecat de la mănăstire, s-a mutat la o verișoară a ei, de unde a avut posibilitatea de a intra în contact cu ideile girondinilor.
[7] În secolul al VI-lea î.H. pitagoreici au exercitat o importantă influență politică (pornită de la o preocupare filosofică, mistică, de matematică și astronomie), care însă i-a împins pe pitagoreici spre o politică totalitaristă(acordând transcendenței un atribut politic). Cum spațiul grecesc era străbătut de un avînt democratic, se spune că o grupare de democrați l-a ucis chiar pe Pitagora.
[8]  Domnul Gabriel Liiceanu spunea în cadrul unei conferinţe, pe 24.07.2012, la B1 TV, „e o datorie morală să fii inteligent, precum e o vină în a fi prost” cu referire la societatea democratică (pentru a viziona emisiunea întreagă, vezi http://www.youtube.com/watch?v=D2nbKchLsNo ).