Nu știu ca ziua aceea să fi fost una specială. Sunt sigură însă că era luni și că trăiam cu încăpățânarea de a rămâne cu ceva din săptămâna ce abia începea. Era poate doar o fugă nebună de comun, conturată în mod paradoxal din unele dorințe banale prin frecvența lor: să cunosc oameni, să citesc, să zâmbesc și mai ales să văd oameni zâmbind. Ce-i drept, nu zăream prea multe surâsuri în acea zi în autobuzul 336 ce mă ducea spre facultate. Și peste toate acestea, îmi era dor… de povești.
Deasupra vocii care anunța ritmic „Urmează stația Eroilor… Mihail Kogălniceanu… Cișmigiu” o discuție între călători prindea contur tot mai clar. Eram destul de aproape pentru a o auzi. Un domn în vârstă recunoștea onest că, deși putea să ia autobuzul în sens invers, a urcat de aici pentru a fi sigur că va sta pe scaun de la Piața Rosetti. „Bătrânețea…” – simți apoi nevoia de a se scuza. Curând, un alt domn și vreo două doamne spuneau bătrâneții pe nume, ba pe un ton nostalgic, ba aducându-i toate acuzele ce îi pot fi aduse. Acela a fost momentul în care cel a cărui voce am remarcat-o prima dată a pus o întrebare surprinzător de firească: „Cine mai are timp pentru dileme, domnule? Toți tinerii ăștia trebuie să muncească pentru a trăi, nu mai au timp nici să citească, darămite pentru dileme.” I-am zâmbit și i-am spus că am destui prieteni care citesc, deși printre picături, și că poate ăsta e un semn că șansa noastră nu e definitiv pierdută. Am mai schimbat câteva vorbe, am salutat și m-am îndreptat către ușă – până la urmă stația dintre Cișmigiu și Universitate nu e așa de lungă. „Stați puțin, domnișoară!” m-am auzit strigată și deja și cele două doamne din jur împreună cu domnul ce îmi fusese interlocutor încercau să îmi atragă atenția și să mă determine să mai rămân o clipă. „Așteptați numai puțin, cât să vă dau o carte. E scrisă de mine, vă rog să o primiți!” Ce-i drept, întorcându-mă, am văzut că a scos din geanta neagră o carte pe care acum o îndreptase către mine. Am zâmbit încurcată, plăcut surprinsă, și, după o clipă de ezitare, am primit darul, am mulțumit și am coborât.
***
Am acum în față cartea primită atunci. „Peregrin într-o lume nebună”[i] se numește și a fost scrisă de Grigore Dominte. Nu îmi propun a discuta în prezentul articol valoarea literară a scrierii sau opiniile autorului, care nu de puține ori sunt radicale sau în mod drastic diferite față de cele general acceptate. Cartea e scrisă însă cu setea vieții trăite, cu teama unui sfârșit prea timpuriu, care să nu dea răgaz autorului să împărtășească povestea sa – de aici poate lipsa unui fir narativ clar și multitudinea de informații, precum explicații etimologice sau referiri la evenimente istorice[ii].
Doresc însă a atrage atenția asupra unui fenomen a cărui victimă directă a fost lui Grigore Dominte și de care am aflat citind volumul sus-numit: deportarea unui grup de copii din Moldova în lagărele de la Dachau și Erfurt. Grigore Dominte a fost unul dintre ei. Care a fost drumul său și cum a ajuns acolo? Ce poveste ascundea acel bătrân din autobuzul 336?
Cel de-al Doilea Război Mondial îi găsește pe cei 6 copii ai lui Dumitru Dominte, Grigore fiind al doilea ca vârstă, orfani de mamă și cu un tată ce curând va fi trimis să lupte pe frontul din Rusia. Copiii rămân singuri în Soci, satul natal din comuna Miroslăvești, având alături doar vaca Joiana, care va deveni și singura lor sursă stabilă de hrană. Trăiesc de pe o zi pe alta, din grija pe care și-o poartă unul celuilalt, până în iunie același an, când armata rusă se apropie amenințător de sat și un ofițer îi obligă să se refugieze în localitățile apropiate. După cum povestește chiar Grigore Dominte:
cei cinci băieți fără nimeni pe lume au pus într-un coș de papură o oală de lut negru pentru muls vaca, o cană din tablă de băut apă, un castron de aluminiu dat de soldați de la unul care murise și cinci linguri de lemn, și doar cu zdrențele de pe ei au luat-o pe Joiana de funie urmată de un vițel și au plecat pe jos 5 km până în satul Verșeni. Acolo au dormit pe marginea șanțului unde vaca păștea.
Întors în permisie, tatăl își găsește copiii neîngrijiți și decide să îi ia cu el la cazarma din Bacău. Cei 4 frați (cel mai mare dintre ei fusese lăsat în grija bunicii materne) sunt însă trimiși într-o tabără pentru copii orfani – vila Axente Pandrea din Slănic Moldova. Două luni mai târziu, la ordinul Generalului Freissner, aflat la conducerea Comandamentului General German al trupelor din Moldova, toți cei aflați la vila Axente Pandrea sunt trimiși în Ardeal, pentru a fi deportați apoi la Dachau și Erfurt. Rămân acolo până în toamna anului 1945, când se vor întoarce acasă, timp în care tatăl nu are nicio veste despre fiii săi.
Experiența vieții în cele două lagăre este una pe care putem doar incerca să ne-o imaginăm din descrierile autorului. Totodată, trebuie avut în vedere că este mintea copilului de 13 ani cea care înregistrează detaliile cu o luciditate surprinzătoare. E vorba de crematoriul de la Erfurt, cel „ din care ieșea zi și noapte fum cu miros de oase arse”. Cei doi soldați SS care păzeau în permanență foișorul de lângă porțile mari de la intrare. A treia baracă pe stânga, cea în care va locui. Și mai presus de toate, gardul dublu de sârmă ghimpată, electrificat, pe care „atârnau ca lipiți de un magnetmulți deținuți electrocutați, care erau duși la crematoriu și nimeni n-avea curaj să îi ridice de pe sârmă până nu se întrerupea curentul electric.” Iarba care era tot mai rar văzută în interiorul lagărului, pentru că era mâncată de cei închiși – chiar personajul principal al relatării noastre povestește cum, depășindu-și teama de a fi electrocutat, își trecea mâna prin gard și smulgea iarba de la 20-30 de cm de acesta. Zilele de muncă în oraș, la cărat de moloz, când profita și mânca tot ce găsea și putea fi crezut comestibil: cartofi cruzi, semințe ale plantelor ce creșteau pe lângă calea ferată. Orele în șir când așteptau dezbrăcați pentru a le fi spălate hainele, paraziții de care rar scăpau. Și în final, ca o apăsare imposibil de înlăturat, tentația libertății.
De ce oare doream atât de mult să fiu liber? Acest lucru l-am aflat abia peste 20 de ani, când am ajuns comandantul mai multor școli de corecție din România și când am întrebat mai mulți vagabonzi care au fugit din aceste școli, deși nu erau lagăre, de ce privesc mereu peste gard și de ce fug? (…) ei bine, aceștia mi-au răspuns absolut toți că aerul din afara gardului de sârmă este mai plăcut la respirat decât cel din interior și atunci am realizat de ce priveam și eu permanent în afara lagărului când eram închis acolo.
Aceleași clipe grele au fost trăite de alte aproape 25 de persoane ce întregeau grupul din care aceștia au făcut parte. De ce tocmai ei și nu altcineva? Explicații nu au fost date până acum și nici autorul nu pare a le deține. Copiii Dominte au fost trimiși înapoi în țară într-o dimineață de noiembrie, cu un tren ce amintea de cel ce îi adusese în Germania, închizând astfel o buclă dureroasă și puțin cunoscută a istoriei noastre.