Olympia, Edouard Manet
Imaginea femeii s-a învârtit mereu într-un cerc vicios. De la mama la zeiță, de la curtezană la inocentă, azi imaginea frumuseții și a binelui, mâine a desfrânării și răului. Culmea e că femeia chiar poate avea simultan mai multe din trăsăturile acestea. De aceea, să pictezi o femeie poate deveni un statement al societății în care trăiești. Iar cum societatea, la fel ca femeia, se învârte între niște repere bazate pe „cum ar trebui să fie” și „cum e în realitate”, o discuție despre imaginea femeii se impune ca necesară și revelatorie.
Am ales să prezint, pentru a ilustra conceptul demitizării femeii, două lucrări, din arta modernă și contemporană, ce preiau schema compozițională a unor capodopere renascentiste înfățișând-o pe zeița iubirii, Venus, dar se joacă mult cu personajul principal.
Prima lucrare, Olympia, îi aparține lui Edouard Manet, a fost pictată în 1863 și expusă pentru prima dată în 1865 la Salonul de la Paris. Cea de-a doua, Internet mythologies, aparținând lui Andrei Tudoran, a fost expusă la MNAC, în vara lui 2011, într-o expoziție ce găzduia lucrările absolvenților Universității Naționale de Artă. Deși cele două lucrări pornesc de la premise diferite, ele ajung să ilustreze o realitate comună, demitizarea. Émile Zola, referitor la lucrarea lui Manet, pe care a considerat-o o capodoperă încă de la început, spunea:
Când alți artiști corectează natura, pictând-o pe Venus, ei mint. Manet s-a întrebat de ce să mintă? De ce să nu spună adevărul?
Olympia preia structura compozițională a lucrării Venus din Urbino, de Tițian. Modelul renascentist prezintă o femeie poetică, care se uită direct spre privitor, ignorându-și propria nuditate. Erotismul explicit al Venerei este punctat de privirea directă și de mâna stângă cu care își acoperă zona pubiană. Îndrăzneala lucrării este totuși justificată de rolul acesteia, tabloul fiind comandat de Ducele de Urbino, cu ocazia căsătoriei cu Giulia Varano, ca dar de nuntă pentru aceasta. În epocă era cunoscut obiceiul de a oferi un tablou cu rol „instructiv” miresei. Ca Venus, modelul lui Manet se uită direct spre privitor, neținând seamă de nuditatea sa, dar ea nu mai este poetică, ci are o privire chiar sfidătoare. Ea nu mai este moale și sinuoasă, acoperind cu mâna stângă zona pubiană, ci extrem de conștientă de trupul său, nedorind să fie senzuală și protejându-și într-un gest destul de dominator zona pubiană. Și, mai mult decât atât, ea nu mai este un model necunoscut ale cărei trăsături au fost idealizate, ci este o femeie reală, pe care toți cei prezenți la expoziție au putut-o recunoaște ca Victorine Meurent, o prostituată de lux a epocii. Venus devine o femeie în carne și oase, recogniscibilă. Detaliile din fundal, precum pisica și servitoarea de culoare sunt destul de importante; câinele, simbol al loialității, a dispărut, în locul său fiind o pisică neagră, imagine deloc agreată în epocă, iar servitoarea nu mai are treburi casnice, ea este in serviciul tinerei, aducându-i un buchet de flori, probabil primit de la admiratori. Lucrarea iscă mari contoverse și privitorii se simt jigniți. Acum, eu nu cred că se simt jigniți pentru că femeia îi privește direct (întrucât și Venus a lui Tițian tot direct privea), ci pentru că e jignitor să vezi o damă de companie la Salonul Oficial.
Venus din Urbino, Tițian
E binecunoscut faptul că mai tot timpul modelele nud ale pictorilor au fost femei de o condiție umilă, și e de înțeles acest fapt, întrucât nici o doamnă demnă nu s-ar fi dezbrăcat în fața unui necunoscut, mai ales pentru a fi pictată și, astfel, văzută nud de și mai multi necunoscuți. Așadar, toate „Venus” ale lumii sunt de fapt prostituate stilizate. Dar jignitor era pentru omul cult al vremii faptul că recunoștea curtezana și nu dorea să îi fie amintit acest aspect atunci când se simțea intelectual. E o cumplită ironie în lumea secolului al XIX-lea, în care prostituatele sunt recunoscute legal, dar în același timp subiect tabu: în timp ce femeia demnă, căsătorită este supusă bărbatului, curtezana ajunge să aibă o situație materială asemănătoare bărbaților care le întrețin și uneori chiar ajung să se compare cu aceștia, în cadre restrânse; cu toate acestea, ele încetează să mai existe odată ce bărbatul iese în societate. Poate de aceea, o privire directă și tăioasă, în mijlocul lumii artistice a Parisului, primită tocmai de la cea care nu există aici și acum este un afront personal și o jignire. Problema nu e că o prostituată nu poate fi Venus, ci că o prostituată nu poate fi într-o galerie de artă.
Cea de-a doua lucrare abordată face parte dintr-o serie cu titlul Internet mythologies. Andrei Tudoran are un alt tip de abordare. El nu recompune spațiul pictural căutând asemănarea cu o capodoperă renascentistă, ci îl copiază parțial. După cum el însuși descrie, lucrările sale folosesc o triplă alăturare de elemente constitutive unei imagini finale: backgroundul format din partea de reproducere mimetică a lucrărilor consacrate de istoria artei, o apariţie creatoare de semnificaţii anecdotico-sexuale, compusă din reprezentări ce se încadrează unui realism fotografic şi o altă inserţie de elemente ce trimit spre o contemporaneitate proximă: suprafeţe picturale ce trimit destul de descriptiv la o interfață cu iconițe Microsoft Windows. Tema lucrării nu este femeia, ci accesibilitatea informației prin internet și demitizarea sacrului. De asemenea, proiectul din care lucrarea face parte are ca subiect reinterpretarea personală a unor picturi cu notorietate universală.
Internet mythologies, Andrei Tudoran
Deși nu are ca subiect prim femeia contemporană, prin reinterpretarea lucrării lui Botticelli, Nașterea Venerei, artistul reușește un comentariu acid la adresa acesteia. Capodopera lui Botticelli o înfățișează pe zeiță pe o scoică, fiind purtată spre țărm de adierea a doi zefiri, unde este așteptată de o nimfă care îi oferă o mantie. Venus este idealizată; corpul său alungit, improbabil în realitate, cu gâtul foarte lung, este însă foarte armonios construit, iar figura sa, un ideal de frumusețe renascentistă: palidă, blondă, cu un aspect visător. Cu mâna dreaptă își acoperă pieptul (care rămâne totuși descoperit), iar cu cealaltă, zona pubiană, postura sa având la origine sculptura clasică Venus Pudica. Conform unor teoreticieni ai artei, precum Gombrich, pictura ilustrează anumite idei platonice (prin contemplarea frumuseții fizice, putem înțelege mai bine frumusețea spirituală), neoplatonismul fiind un curent foarte influent în epocă. Beautiful, isn’t it?
Nașterea Venerei, Botticelli
În lucrarea Internet mythologies, fundalul este preluat în întregime, cu cei doi zefiri și nimfa, însă, în locul personajului principal este inserată imaginea unei femei cu o puternică încărcătură sexuală, care, în loc de scoică, stă într-un lavoar. Dacă Venus era modestă, pudică, aceasta este extrem de dezinvoltă, o mână ținând-o în păr, aproape acoperindu-și fața, iar cu cealaltă îndepărtându-și hainele. Suntem puși în fața unei mutații a gesturilor și mai ales a atitudinii. Personajul nu se simte intimidat, ba chiar își etalează corpul, însă își ascunde fața, exponentul principal al comunicării și al transmiterii unei stări. Femeia își oferă pe tavă trupul, care nu mai este de neatins, ci este unul real, concret, idealizat după ultima modă (cu toate imperfecțiunile ascunse sau reglate din bisturiu, cu pielea bronzată până la extrem și părul vopsit blond platinat). Dar acest corp, adus la standardul de frumusețe și senzualitate contemporană, oare mai transmite ceva? Atitudinea sa accentuat sexuală duce spre vulgaritate și este vizibil ironizată de autorul lucrării. Un alt aspect demn de comentat este lumina folosită pentru construirea compoziției. În timp ce personajele preluate din lucrarea originală aproape că nu au umbre, iluzia volumetrică fiind redată doar din contraste cromatice foarte sensibile, personajul central este reliefat printr-un puternic clar-obscur, iar umbrele purtate de pe șold și picioare duc la ideea iluminării cu ajutorul unei ferestre. Umbrele sunt extrem de accentuate pe tors, unde se poate spune că jumătate este în întuneric, iar pieptul, deși expus, este abia vizibil. Fața, mascată de păr și mână nici nu mai are trăsăturile conturate. Femeia devine aproape o reprezentare a ideii de senzualitate, pierzându-și caracterul propriu. Nimic nu mai este natural, propriu ei, ci este un produs de industrie. Prinși într-o societate de consum, al cărei zeu suprem e confortul, ne-am desprins cu totul de natura noastră umană și imperfectă și, nerecunoscând-o ca proprie, am căutat să o desăvârșim. Idealul și frumosul nu mai aparțin unei lumi pictate, ci pot fi ale fiecăruia, așa cum le place.
Cele două personaje feminine ne pun față în față cu o problemă mai sensibilă decât statutul social al curtezanei: percepția asupra femeii. Considerând dama de companie ca personajul cel mai apropiat de imaginea concretă a femeii în ochii bărbatului, întrucât are acele calități ce îl fac pe bărbat să revină, o analiză asupra celor două se cere făcută.
Olympia, prostituata de secol XIX, are o discuție directă cu privitorul. Ea îi spune acestuia multe prin gesturile sale: poziția corpului este fermă, dominatoare. Ea nu este accesibilă oricui, oricum, ci doar în anumite condiții. Nici măcar buchetul mare de flori adus nu o impresionează. Are bijuterii scumpe, țesături fine, servitoare și se află într-un interior decent. Își cunoaște bine rolul și se respectă. Statutul său e protejat, iar lumea o cunoaște. Îți lasă impresia că e un privilegiu să ajungi la ea.
Dama de companie a secolului XXI nu știm cine este. Trăsăturile sale fizice sunt atât de comune, iar fața ascunsă îi permite să devină un număr mare de femei, dar, oricum identitatea acesteia ne devine, cumva, indiferentă. Poziția sa este accentuat senzuală, ea își oferă corpul. Își ascunde fața, poate pentru că nu este în interesul ei să spună ceva, dar mai ales pentru a lăsa loc bărbatului să își creeze propriile fantezii. Ea poate fi oricine. Nu mai are nimic definitoriu unei personalități conturate. Femeia devine aici un produs al plăcerii, accesibilă oricui, oricum, oriunde. Nu mai trebuie să oferi pentru a primi, ca în cazul Olympiei. Easy, isn’t it?