Kilimanjaro este un munte permanent acoperit de zăpadă, înalt de 19.710 picioare, despre care se spune că ar fi cel mai înalt din Africa. […] Aproape de vârful său, pe partea vestică, se află cadavrul înghețat al unui leopard. Nimeni nu-și poate explica ce anume căuta leopardul la altitudinea aceea.
Acestea sunt frazele de început ale nuvelei lui , ; banale, școlărești, am zice. Introducere: cadrul desfășurării acțiunii; așteptările ne-au fost satisfăcute. Abia după cele 25 de pagini, când am închis cartea și am reașezat-o pe noptieră, începem să disecăm fraze, să căutăm înțelesuri și să fugim după metafore. Ajungem, astfel, la concluzia că descrierea inițială sugerează ceva… da, ciclicitate, asta e! Protagonistul, Harry, plecat în safari în savana africană, undeva la poalele muntelui mai sus menționat, pare a avea soarta leopardului ce a îndrăznit să se aventureze într-un spatiu ce nu-i era familiar – sau, mai bine spus, un spațiu complet străin, vitreg, rece, ostil. La finalul nuvelei, citim că spiritul lui Harry „plutește” ușor înspre vârful muntelui înghețat, încheind un ciclu al vieții și al morții repetat la infinit.
Toată nuvela prezintă, printre incursiunile în trecutul personajului, amintiri ale războiului, dar și ale high-life-ului, experiențe egal de absurde și superficiale, produse ale unei societăți ce acum îi apare drept una carnavalescă, și suferințele sale pe patul de moarte – sau „targa de moarte”, dacă ținem cont că agonizează într-un cort, în savană, la poalele muntelui.
Povestea e destul de simplă: un burghez european pleacă, alături de soție, în „explorarea sălbăticiei africane”, se rănește, din neglijență, la picior, rana nu este tratată, se infectează, iar cangrena se extinde. Când durerea devine insuportabilă, e clar că sfârșitul lui Harry e aproape. Nu putem, totuși, să nu ne întrebăm de ce Hemingway și-a plasat personajul într-un asemenea decor. Războiul, la care Harry luase parte, poate reprezenta o temă cu adevărat traumatizantă, ce îndeamnă, poate, la mult mai multă empatie.
O explicație poate veni dinspre Peter Brooks, care, deși nu face niciun fel de trimitere la vreo operă a lui Hemingway, prezintă o teorie literară interesantă. Corpul uman, susține Brooks, a fost și este omniprezent în literatură; aceasta îl prezintă, îl analizează, îl descrie, îl creează (Frankenstein, nu?). Nu poate exista și o manifestare opusă, totuși? Nu se poate ca și narațiunea să fie (în)scrisă pe corp, nu doar corpul în narațiune?
Răspunsul ni-l oferă tot el, printr-un exemplu, cel al lui Ulise: în Odiseea, după nenumărate peripeții pe mare, Ulise ajunge, în cele din urmă, în Itaca. Totuși, nu i se înfățișează direct Penelopei, ci se deghizează. Doica ce se afla la curte încă de la nașterea sa e singura care-l recunoaște, în timp ce-i spăla picioarele, după cicatricea dobândită în tinerețe. Acesta e momentul în care atenția se mută asupra peripețiilor „adolescentine” ale lui Ulise; urmează descrieri de-a lungul a zeci de versuri despre cum fusese el rănit la picior de către un mistreț în timpul unei vânători. Cicatricea permite apariția unui episod narativ ce conferă eroului și o dimensiune umană, legând, în același timp, prezentul de trecut și anticipând deznodământul poveștii – un simbol foarte puternic, „crestat” în corpul personajului, ce devine un „vehicul” al operei homerice.
Exemple în opera lui Brooks sunt multe, însă toate pot fi reduse la aceeași esență: narațiunea înscrisă pe corp:
”The body in literature” becomes ”literature and the body”.
Conceptul poate fi aplicat și-n cazul nuvelei de față. Harry este, de asemenea, „stigmatizat”, scarred, însă în lipsa acestui stigmat, narațiunea ar fi imposibilă: irascibilitatea lui Harry față de soția sa ar dispărea, reflecțiile sale (a-?)sociale s-ar evapora, regretele și amintirea eșecurilor sale ar rămâne aruncate într-un cotlon întunecat al minții. Corpul său devine vehiculul narațiunii despre el, Harry, o narațiune tristă, care-l surprinde în cel mai sincer moment al existenței. Tot ceea ce trăise până atunci i se arată învăluit în minciună, purtând masca ipocriziei sociale. Se căsătorise din interes, deși nu putea spune că nu-și iubea soția… nu, o iubea. Dar el fusese dintotdeauna fascinat de micile plăceri burgheze, de „viața adevărată”. Renunțase la scris. Totul pentru „a trăi”. Ce ironie! Cât de superficiale i se păreau toate acum… Viața în sânul înaltei societăți îi amorțise simțul artistic, iar acum, când moartea se apropia cu repeziciune, îl cuprindea febra scrisului. Asta voia, să scrie. Asta vrusese mereu…
Spre deosebire de rana lui Ulise, cea a lui Harry se dovedește a-i fi fatală. Narațiunea ce-și devorează creatorul. „Decorul” în care este plasată acțiunea pare a fi la fel de interesant precum acțiunea în sine. De ce tocmai Africa, de ce Kilimanjaro și nu Primul Război Mondial, să zicem? Una dintre explicațiile pe care le putem oferi vizează ideea întâlnirii cu Celălalt, cu necunoscutul, cu opusul. De această dată, Celălalt nu se manifestă sub forma unei prezențe materiale, palpabile (Columb întâlnindu-i pe băștinașii din Lumea Nouă, de exemplu). Este, mai degrabă, vorba despre un duel între un produs al unei societăți, al unei culturi al unei construcții artificiale (vorbim despre Harry, desigur) și un cadru natural, sălbatic, milenar, cu legi și reguli obiective, inamovibile și infailibile. Duelul se dovedește a fi letal. Pe Harry, burghezul cu ambiții scriitoricești – sau scriitorul cu ambiții burgeze – îl răpune „sălbăticia” africană. „Șocul” întâlnirii Celuilalt („the radical Other” ar spune Tzvetan Todorov) îi este fatal, în primul rând datorită lipsei dispoziției sale de a-l înțelege și de a-l lua în serios. Harry ignoră tratamentul pentru rană spunându-și că nu e nimic serios, iar pentru superficialitatea lui e pedepsit. Râsul hienei pe care-l aude în timp ce agonizează reprezintă triumful naturii asupra „nesocotirii” și superficialității umane.
Moartea lui Harry survine în același fel precum cea a leopardului. Și el s-a aventurat într-un spațiu ce nu-i era familiar, într-un mediu ostil. Ostilitatea vine de la „Celălalt” care, aici, este însuși „decorul”. Acesta crestează „avertismentul” adânc în carnea protagonistului, făcând, în același timp, posibilă descifrarea lui și implicit apariția narațiunii.
Titlu:
Autor: Ernest Hemingway
Editură: Polirom
Colecție: Biblioteca Polirom. Seria de autor „Ernest Hemingway”
An: 2007
Traducător: Ionuț Chiva
Pagini: 520
Bibliografie:
Frank Auerbach – Mimesis
Peter Brooks – Body Work
Ernest Hemingway – Zăpezile de pe Kilimanjaro