Am 23 de ani. Cât aveau părinții mei la momentul Revoluției din ‘89. Stau în același apartament în care locuiam atunci, la etajul 9, într-un bloc de la Universitate. Acum 23 de ani nu aș fi putut scrie cum o fac acum. Lăsând la o parte evidentul motiv – nu împlinisem încă 8 luni – în apartamentul meu nici măcar nu se putea locui, darămite scrie. Câteva zile am stat la parter, la niște vecini. Revoluția era în centrul Bucureștiului. Se trăgea de pe blocuri. Aveam gloanțe în balcon. Multe gloanțe au intrat în casele oamenilor în zilele acelea. Majoritatea din greșeală.

Disperarea și speranța celor care aveau copii foarte mici atunci erau poate mai mari decât ale celorlați. Voiau să lupte și pentru noi, care râdeam și plângeam complet neajutorați în pătuțurile noastre. Nu mai contează de ce parte au fost în decembrie ’89. Toți voiau același lucru – libertate, apoi acasă. Tata și unchiul meu au vrut să lupte, ca toată generația lor. Nu i-a lăsat bunică-mea. S-a pus în fața ușii. Erau de două ori mai înalți decât ea, dar nu au putut s-o clintească. Într-una dintre dimineți, când lucrurile erau ceva mai calme, s-au dus cu un prieten de-al lor la el acasă. Locuia vizavi de biserica Boteanu și voia să își ia mâncarea din frigider. Se refugiase la noi, ca să fie mai ferit. Când au ajuns acolo, patul lui era tapetat de gloanțe. Nu fuseseră trase din greșeală. Tata și unchiul meu s-au dus să verifice alte camere, prietenul lor a intrat în dormitor.

Despre el știu doar atât: îl chema Petre Păpurică, de fiecare dată când auzea că o biserică avea să fie dărâmată pentru a face loc planurilor comuniste se grăbea să o fotografieze și trimitea pozele peste graniță, numai el știa cum și cui, iar în dimineața aceea, când s-a dus să închidă geamul de lângă pat, s-a trezit cu un glonț în cap. Unul precis. Nimeni nu a fost condamnat apoi. În toată agitația revoluției,  probabil că multe gloanțe și-au găsit locul în trupurile celor care supăraseră pe cine nu trebuia. Accidente, au fost numite. Victime colaterale.

Până la urmă, Revoluția din ‘89 a fost, ca oricare alta, o luptă pentru mai bine, dar cu tragedii și mult mai multe aproape-tragedii, pedepse și răzbunări deghizate. Ceea ce ne face să o percepem altfel este caracterul nou pe care l-a avut. Odată cu ea, am ajuns pentru prima oară în istorie pe cont propriu. Acum 23 de ani destinul nostru s-a schimbat. Ne-am eliberat. Majoritatea au ajuns acasă. Dar unii s-au oprit în loc…

sursa foto