Pentru că avem nevoie de motive precum Sărbătorile pentru a ne vorbi din suflet fără a ne simți caraghioși sau vulnerabili… și pentru că ducem dorul Crăciunului ori de câte ori vrem să ne dăm voie să visăm. Pentru că ne gândim mai ales la cadouri când vorbim de sărbătorile de iarnă, am simțit nevoia de a scrie acest articol despre darurile copilăriei mele. Nu au fost nici ieșite din comun, nu erau nicidecum cele mai scumpe, dar aduceau cu ele emoții. Urmează, deci, un mic îndreptar… al darurilor primite!
Nu știu care e primul Crăciun pe care mi-l amintesc. Dar pe măsură ce încerc să rezolv misterul, văd tot mai clar un brad împodobit în sală, una dintre camerele bune din casa bunicilor. Și în el agățate ciocolate Africana, Kiss și suc Tropicana cu paiul.
Nu am fost copilul care să aibă mari dorințe si pasiuni pentru jucării. Nu promiteam cu jumătate de an înainte că voi fi cuminte, doar în speranța că voi primi cadoul mult așteptat. Nu prea trimiteam scrisori și liste Moșului tocmai pentru că eram nehotărâtă. Îmi amintesc însă cum fratele meu, într-o scrisoare a lui, după ce enumera toate mașinuțele teleghidate pe care și le dorea, îl ruga pe Moș să îmi aducă ce crede el că mă va bucura mai mult, tocmai pentru că eu nu știu sau nu spun ce îmi doresc.
Însă știu sigur că într-un an, ca orice domnișoară cochetă de 5 ani, mi-am dorit o trusă de machiaj de jucărie. Și Moșul a știut nu doar că acesta era cadoul perfect pentru mine, ci și că surpriza va fi mai mare dacă îl va lăsa sub bradul unchilor.
Poate în același an, sau un an mai târziu, am văzut un ursuleț de pluș pe un raft din „complex”, cum îi spuneam pe atunci (de fapt, nimic altceva decât un fost magazin universal cooperativist, numit și supercoop, ca atâtea altele care fuseseră înființate înainte de 1989). Negru, cu o pată maro cam pe unde e nasul și cu o fundă în ton la gât. În niciun caz mare, dar nici foarte mic. L-am revăzut câteva zile mai târziu, când bătrânelul îmbrăcat în roșu mi l-a oferit la serbarea de la grădiniță.
Printre darurile dragi, pe care le păstrez și acum, se numără o cutie muzicală. Întorceam cheia, ridicam apoi capacul și începea să cânte. Dar surpriza venea întotdeauna de la micuța balerină ce se înălța de sub capac și se rotea amețitor.
Prin clasa a IV-a, când deja eram o școlăriță ce țintea tot timpul spre nota 10, din tolba moșneagului am primit un glob pământesc – privesc chiar acum spre bibliotecă, îl regăsesc uitat și mă întreb oare de cât timp nu am mai căutat a pricepe geografia cu ajutorul lui – cu siguranță singurătatea lui a fost pecetluită de apariția internetului în casa noastră.
În anul următor, un pikachu de pluș, care nu doar că era o replică fidelă a celui din cunoscutele desene Pokemon, dar și cânta. Acela a fost poate ultimul Crăciun în care am primit jucării. Apoi am găsit tot mai des, pe lângă dulciuri, bani și haine – altele decât căciula, fularul și mănușile de care ne bucuram să le găsim printre daruri, pentru că fără ele bătăile cu zăpadă nu doar că nu ar fi fost reușite, dar nu ar fi fost deloc. Și poate rar, mai descopeream prin pungile frumos colorate, cu bilețele cu numele fiecăruia dintre cei patru nepoți, câte o carte.
Cadourile și-au pierdut din esență tocmai din dorința de a oferi celui drag șansa de a avea darul pe care și l-a dorit – dăm copiilor bani, pentru că ei știu mai bine ce vor și apoi, altele sunt gusturile și moda acum, nu ne mai potrivim noi cu ei!. Doar că intenția e nobilă, însă drumul e greșit. Cu siguranță mai frumos ar fi să încercăm să îl cunoaștem cât mai bine pe omul de lângă, să știm visele copiilor noștri, visurile iubitului sau rugile părinților. Și atunci, ne-am păstra șansa de a reveni la cadouri care să inspire alegeri, să încurajeze idei sau să aline dureri.
Sărbători fericite! Cu iubire, sănătate, cu zâmbete sincere și mai ales cu puterea de a fi oamenii care visăm să fim!
Care vă e cel mai drag dar primit de Crăciun, în copilărie?