În seara de 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, Muzeul Național de Artă al României a vernisat Mărturii. Frescele Mănăstirii Argeșului, o expoziție-document care reunește 31 din cele 35 de fragmente de frescă rămase în urma ideii radicale de restaurare a domnului Andre Lecomte de Nouy.
Să vă spun pe scurt povestioara: Neagoe Basarab ctitorește o mănăstire la Curtea de Argeș, la începutul secolului al XVI-lea, exact aceea de care este legat mitul Meșterului Manole. În secolul al XIX-lea are loc o campanie de „restaurare” a unor monumente istorice, întreprinsă de arhitectul francez Lecomte de Nouy, campanie în care a fost inclusă și biserica Mănăstirii Argeșului. Nu voi intra în detalii, dar e de ajuns să evidențiez faptul că din toată pictura unei biserici mari au mai rămas 35 de fragmente disparate de frescă, adică mai puțin de 5% din suprafața totală.
Expoziția e absolut impresionantă. O pictură atât de frumoasă, elegantă, demnă și monumentală nu țin minte să mai fi văzut. Poate că am văzut, dar s-au anulat, pentru că atunci când o sumă de picturi murale îți dă senzația de plin și grandoare și te face să uiți că de fapt sunt urmele infime a ceva de 95 de ori mai grandios, deja simțul măsurii clachează și te simți mic și neputincios. Am avut sentimentul unui cataclism în fața căruia nu poți face nimic. Sutele de figuri de sfinți care au pierit în mormane de moloz, urmele palmelor pictorilor de pe fresce, decorurile vegetale haotice, micile greșeli ale ucenicilor nu vor mai fi văzute niciodată. Iar dacă aceste fragmente nu ar fi fost salvate, nimeni nu ar fi avut habar de pictura bisericii meșterului Manole, ctitorie a înțeleptului Neagoe, cel care, după moda bizantină, încă mai scria cărți de învățătură fiului său, Teodosie.
Ce aș avea de criticat și, trebuie să menționez, e critică constructivă, e scenografia expoziției. Am înțeles ideea, recrearea spațiului prin intermediul transpunerii elementelor arhitecturale și a reconstituirii, pe cât posibil, a ordinii originale a fragmentelor, dar schelăria labirintică de lemn nefinisat era mai degrabă debusolantă. O astfel de abordare, cu atât de mult lemn, merge la expozițiile care se axează pe cultura lemnului, dar aici erau ziduri dispărute. Mai degrabă aș fi optat pentru ceva transparent, efemer, asemeni unor urme prin care să se încerce reconstituirea colonadelor și împărțirii arhitecturale a spațiului, astfel încât greutatea să rămână frescelor, întrucât ele erau protagoniștii expoziției, nu schelăria de lemn. Mai ales că astfel s-ar fi evidențiat ideea de dispărut, urmă, irecuperabil. În plus, atunci când am intrat în sală m-a izbit un miros de umed, iar valori ale umidității ridicate, care sunt accentuate de lemnul crud al schelelor, nu fac decât să dăuneze unor lucrări atât de sensibile.
Mi-a plăcut reconstituirea în 3D a bisericii cu integrarea frescelor în locurile inițiale. Oferă, într-adevăr, o imagine coerentă asupra pierderilor suferite. Îmi place de asemenea că evenimentul a mediatizat, pe cât se poate și se dorește, o conștientizare a istoriei noastre, așa cum e ea.
Nu în ultimul rând, aș vrea să atrag atenția asupra celor care au făcut cu adevărat posibilă expoziția. Fragmentele au fost restaurate și îngrijite de o echipă de specialiști, care, în parte, mi-au fost profesori. Chiar și acum, după facultate și după ce efectiv am avut ocazia să văd munca sisifică presupusă de restaurarea frescelor extrase, abia dacă pot înțelege cantitatea de muncă necesară pentru ca noi să putem privi o frescă de 488 de ani, așa cum o privea Neagoe Basarab. Nici nu vreau să îmi imaginez modul în care lumea minimalizează rolul restauratorului în perceperea corectă a unei realități.
De aceea, propun un mic exercițiu de gândire. În expoziție avem ocazia de a medita la puterea restauratorului asupra percepției istorice. Exemplele imbatabile ale lui Lecomte de Nouy care a și distrus din temelii monumente istorice pentru a le reconstrui după propriile principii și moduri de înțelegere a artei postbizantine și ale restauratorului anonim care are ca principiu minima intervenție, lipsa amprentei personale și păstrarea cât mai concretă doar a ceea ce se mai păstrează ar trebui să ne facă să stăm un pic pe gânduri. Dacă Lecomte ar fi gândit ca restauratorul contemporan, ar fi făcut orice să salveze fiecare cărămidă, fiecare fragment de pictură, fiecare părticică de culoare, iar acum am fi văzut aproape 100% din pictura bisericii Mănăstirii Argeșului. Pe de altă parte, dacă, printr-o absurditate istorică, oamenii nu ar fi învățat nimic din ororile pierderilor suferite de civilizația europeană în ultimele două sute de ani, iar restauratorii de acum ar fi avut gândirea domnului de Nouy, în mod evident, am fi văzut 0% din pictura de la 1524. Șocant, nu? Cum atât de mult stă în mâinile unor oameni atât de ignorați de societatea contemporană.
Cred că partea bună în această istorioară e că, în sfârșit, după 2000 de ani de civilizație creștină, începem să gândim istoric și să nu mai sacrificăm pentru glorioasa iubire de nou, pentru că nimic din ce-i lumesc nu va fi vreodată nou ci, din contră, urmele bătrânilor noștri sunt cele ce merită păstrate, pentru că, paradoxal, au mereu lucruri noi de spus.
Puteți vedea fotografiile de la expoziție aici.