Ionel Teodoreanu și jocul unei vieți: Hai diridam!

Cu siguranță fiecare dintre noi are amintiri despre Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Fie că e vorba despre despre rândurile care au bucurat copilăria fiecăruia, trecând-o în absolutul amintirii, fie că ne gândim la încăpățânarea de a nu citi bibliografia obligatorie din școala generală, „La Medeleni” rămâne primul gând ce răsare când vorbim de autorul ieșean.

Romanul „Hai Diridam” se numără însă printre scrierile mai puțin cunoscute ale celui numit Metaforel [1]. Apărut intr-o singură ediție, în anul 1945, la Editura Cartea Românească, am găsit volumul cu coperți galbene întâmplător, într-o zi de aprilie. Era târg de antichități în curtea Muzeului Șuțu și, printre tarabele cu monede, bijuterii si cărți poștale, Hai Diridam nu-mi sugera nimic altceva decât o inocentă culegere de povești pentru cei mici. Impresie ce nu m-a împiedicat să o cumpăr și să descopăr că, dincolo de îndemnul la joc – și, de ce nu, la joacă – se află o poveste de dragoste perfectă tocmai prin imperfecțiunea ei față de normele societății.

Alexandru Gabriel Donani (Nandi) e un avocat și scriitor recunoscut în Bucureștiul anilor ’30-’40. Căsătorit cu Miluca, acum internată la sanatoriul din Bucegi, are doi copii ce părăsesc  de prea timpuriu casa părintească pentru a pleca pe front: Ion devine sublocotenent de infanterie, iar Smaranda pleacă și ea ca asistentă în spitalele de campanie. Maria D. Iacobescu (Maia) aflată acum la a doua căsătorie, e soția profesorului Zorab Iacobescu, medic colonel în rezervă și trimis și el pe front in 1943 pentru a organiza un spital. Pentru Maia, Nandi e iubirea adolescentină ce nu și-a găsit răspunsul așteptat; îl cunoscuse prin romanele pe care el le scrisese și, intempestiv, îi mărturisise dragostea. Incidentul, care pentru doamna Iacobescu rămâne în amintire drept unul nefericit, trece aproape neobservat pentru Nandi, care vede în încercarea tinerei de atunci, doar o altă școlăriță ce îi admiră scrierile.

Războiul îi unește pe cei doi din momentul în care Maia primește o citație pentru necamuflarea luminii. De aici, iubirea lor capătă dimensiuni de basm. Momentele pe care le petrec împreună sunt făuritoarele unui univers paralel, în care eroii sunt liberi și unde nu se simte nici măcar adierea războiului. Maia și Nandi întineresc și își trăiesc idila cu o veselie ce amintește de prospețimea primelor iubiri. Drama poveștii lor e că, dincolo de universul lor, lumea în care își trăiesc viața de zi cu zi nu se schimbă și ea miraculos. Războiul continuă să fie o amenințare, iar Miluca și Zorab rămân personaje mai mult decât reale, dovezi ale vieții pe care fiecare și-a construit-o deja, înainte de a-l fi cunoscut pe celălalt.

Finalul – aș spune eu – nu surprinde pe niciunul dintre cititorii lui Ionel Teodoreanu: Maia îl alege pe Zorab și siguranța zilelor ce vor urma, fugind din calea războiului. Nandi e transformat de suferința pricinuită de plecarea Maiei, de iminența morții aduse de război și, resemnat, descoperă filosofiile simple ale vieții. Vocea Milucăi pare să retrezească în maestrul Alexandru Gabriel Donani fericirea duioasă a celui ce și-a dat seama de menirea sa:

Dar viața e frumoasă, frumoasă, frumoasă!

Regăsim în scrierea aici de față un contrast ce poate fi teribil de revigorant: acel joie de vivre pe care doar copilăria îl oferă în mod gratuit, pe fondul unei toamne melancolice până la durere.  Autorul reușește, așa cum ne-a obișnuit de altfel, să creeze un tipar narativ ce surprinde prin spiritul ludic și prin spontaneitatea dialogurilor.

 -Allo!

-Bună ziua, Maestre! Vorbește doamna Iacobescu…

-Maia! O dojeni Nandi cu bătăi de inimă.

-Ați ajuns cu bine, Maestre?

-Cu bine? Cu mine, adică! glumi Nandi.

-Slavă Domnului. Nu uitați că mâine aveți procesul meu, Maestre.

-Maia! La noi plouă.

-La noi ninge, supralicită ea in glumă. (…) Închide ochii.

-Refuz. Spune-mi cum ești îmbrăcată.

-Numa-n fustă și papuci, c-un sac în cap, cum mergeau oamenii când ploua, pe marginea unei ape mari și galbene…

-Care apă?

-Nu se poate spune la telefon. Ah! tu, Gabriel!

În ceea ce privește construcția personajelor, Maia nu este decât o Olguță ajunsă la maturitate: la fel de avidă de viață și de hotărâtă să trăiască fiecare clipă, spirit ludic, dar emanând feminitate la fiecare gest. Maia e un exemplu de frumusețe, de voioșie, o eroină complexă, iar hotărârea ei de a-l părăsi pe Nandi poate surprinde. Să fie doamna Maria Iacobescu doar o altă Nadia Cantacuzino?[2] Nandi și Zorab sunt  mai asemănători decât am putea crede la începutul poveștii, ei reprezentând umbre ale aceleiași ființe.  Nandi este, după cum menționam anterior, avocat și scriitor, nefiind altceva decât o proiecție a celui ce l-a plăsmuit, avocatul și scriitorul Ionel Teodoreanu. Interesant este că sentimentele și gândurile Maestrului sunt ingenios redate chiar prin versurile pe care i le dedică Maiei. Revenind la dualitatea Nandi-Zorab, acesta din urmă este prezentat cititorului la una din conferințele de răsunet pe care le susținea, fiind și el o reflecție a aceluiași autor [3].

Hai Diridam nu este doar o altă poveste de dragoste, ci suma tuturor istoriilor de amor ce au existat vreodată. E vorba mai ales despre acele iubiri trăite curajos, în care suferința sfârșitului e întotdeauna nesemnificativă în comparație cu bucuria de a fi trăit la asemenea intensitate.