Dacă într-un articol precedent am prezentat Bienala de Arhitectură de la Veneţia din acest an, este momentul să discut despre prezenţa României în acest proiect. Este pentru prima oară când vizitez Bienala, iar efectul general este unul pozitiv. Cum altfel aş fi putut începe turul decât cu pavilionul României? Bună alegere, aş spune eu, ţinând cont de buna impresie pe care mi-a facut-o pavilionul românesc, impresie care s-a păstrat până la sfârşitul vizitei mele. Alături de pavilionul Greciei, România a reuşit, după părerea mea, să se facă remarcată. Nefiind specialistă în arhitectură, opinia mea este a unui simplu vizitator, consumator de evenimente culturale, atent la detalii ce ţin mai mult de natura organizatorică a evenimentului, de impact şi consecinţe.

Am vizitat Bienala într-o zi ploioasă, destul de incomodă pentru un eveniment cultural. Şi cu toată acestea importanţa şi anvergura de care se bucură Bienala de Arhitectură de Veneţia au atras vizitatorii şi pe o astfel de vreme. Ajunsă la pavilionul României, am intrat fără să ştiu exact la ce să mă aştept. Însă atenţia mi-a fost captată, iar curiozitatea stârnită. Intrarea era marcată de statementul expoziţie, important pentru o înţelegere mai bună a ceea ce urma să vezi, iar dacă voiai mai multe informaţii le puteai obţine de la tinerii ce supravegheau expoziţia (studenţi români la arhitectură). Ce m-a impresionat la aceşti tineri a fost entuziasmul cu care îţi vorbeau despre expoziţie, starea pozitivă pe care ţi-o transmiteau. După o scurtă informare intrai în lumea lui Mincu, titlul expoziţiei fiind Play Mincu. Tematica pavilionului era, potrivit echipei ce stă în spatele acestui proiect, Timbrul de arhitectură.

Editarea unui timbru presupune un act, o recunoaștere oficială a unui fapt cultural, social sau economic general benefic. Un timbru dedicat arhitecturii, care să-l comemoreze pe arhitectul național al românilor, semnalizează o consolidare a poziției arhitectului în contextul social românesc. Propunerea de timbru arhitectural nu implică doar prezentarea principalelor construcții ale lui Mincu, cele care au transformat peisajul arhitectural românesc de la începutul secolului al XX-lea, ci prezintă lucrări ale următoarelor generații de arhitecți români până astăzi. Selecția a fost făcută în funcție de importanța culturală avută de aceste construcții, precum și de autorii lor. (Echipa proiectului, compusă din Emil Ivănescu, Laura Iosub, Irina Bogdan, Paul Popescu, Ana Constantinescu)[1]

Timbrul este element-cheie în concepţia celor cinci români. Însă nu doar arhitecţii sunt înfăţişaţi în seria de timbre, ci şi texte-citate de arhitectură din personalități ale domeniului. Cei cinci arhitecţi înfăţişează prin intermediul citatelor părerile cu privire la arhitectură a unei serii de actori, muzicieni, poeţi, dar şi persoane mondene. Rolul acestor citări este acela de a îmbogăţi registrul imagistic al textelor şi ideilor. În viziunea aceleiaşi echipe, seria de timbre ar înfățișa efortul continuu al unei profesii de-a lungul timpului de a evolua și de a se menține în ciuda unui context care îi este de multe ori potrivnic.[2]

Amenajarea spaţiului de expoziţie era spectaculoasă. Pătrudeai într-o cameră întunecată unde găseai o instalaţie de ştanţat pagini de hârtie, cu ştampile pentru timbre care erau specifice notarilor. Era un spaţiu de joacă unde vizitatorul era invitat să joace rolul arhitectului. Vizitatorul era surprins şi, când apasă presa, un semnal electric declanşa proiectarea pe perete a imaginii color a citatului sau a lucrării ştanţate. În momentul în care ștanțează, un senzor de poziție plasat în ștampilă transmite un impuls electric laptopului și videoproiectorului, proiectând pe peretele alb imaginea color, fotografică, a pseudotimbrului.[3]

Participarea României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia presupune alături de proiectul Play Mincu un alt proiect, Head Up,  ce se desfăşoară în Galeria Nouă a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia.

Am vizitat această expoziţie cu mare curiozitate stârnită probabil de senzaţia de imaginar, de ireal pe care o aveam privind din afara galeriei. În interior am găsit o atmosferă stranie, de vis, idilică. Chiar autorii proiectului, Silviu Aldea, Marius Moga, Camelia Sisak și Tamas Sisak vorbesc despre un alt tărâm, al dorinţei şi al posibilităţilor nelimitate. Merg mai departe şi descriu acest spaţiu ca deschizător de căi de access spre o realitate alternativă, şi în acelaşi timp, curativă a României de azi printr-o serie de utopii soft.

Deși aceste utopii sunt înrădăcinate în teritoriul concret românesc, ele transgresează limitele naționale și se constituie într-un „loc comun” prin nevoia de a oferi soluții la probleme universale stringente – ecologice, societale, tehnologice, spațiale sau de urbanizare. Proiectul creează o antecameră a visului, un cadru în care li se va găsi locul mai multor proiecte autohtone ce ilustrează, fiecare în felul lui, posibilitatea unei realități îmbunătățite.[4]

Sunt câteva elemente în galerie ce creează într-adevăr atmosfera dorită, lumină, nori, fum greu (realizat din gheaţă carbonică), oglinda. Ce mai este de notat este inversarea planurilor. Practic jos este irealul şi sus realitatea terestră ilustrată prin intermediul unor ecrane pe care rulează cinci proiecte utopice.

Prin participarea la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, eveniment aflat la a 13-a ediţie, România se poate considera deja câştigătoare prin capitalul de imagine acumulat. Rămâne de văzut dacă România va fi capabilă să gestioneze acest câştig şi dacă va reuşi să obţină maximul propus.