Am făcut cunoștință cu scriitorul Mihail Sebastian în gimnaziu, când am citit Orașul cu salcâmi și Accidentul. Nu am descoperit nici scrierile cu tentă politică, nici tragicul destin al scriitorului de origine evreiască decât ceva mai târziu, în facultate. Pregătind o prezentare despre Cum am devenit huligan, am fost impresionată de finețea retoricii și argumentației, dar mai ales de intuiția aproape de clarvedere a lui Mihail Sebastian în paralelele pe care le constată între extrema dreaptă și cea stângă. Frământările perioadei dintre cele două războaie sunt seismice în întreaga Europă, iar cu intelectualii români, istoria nu a fost nicidecum blândă. În acel iureș, în care comuniștii și gardiștii fie stau la masă împreună fără să resimtă mustrări de conștiință, fie se convertesc cât ai clipi, Mihail Sebastian se luptă să-și păstreze capul limpede și se ține departe de extreme, deși convingerile sale gravitează mai degrabă către stânga. La urma urmelor, are probleme mult mai grave decât politichia: amenințarea iminentă a morții. Aș vrea să-l evoc pe Mihail Sebastian ca reprezentant al unei atitudini pe care o găsesc admirabilă. Din păcate, nu o întâlnesc decât extrem de rar în epoca actuală.
Oricând asist la discuții și dezbateri diverse, nu pot să nu constat anumite tendințe. În mod firesc, fiecare individ caută să se definească conform unui sistem de valori. În cazul unora însă această încercare se transformă în dorința de a se subsuma cu orice preț unei paradigme. Țin cu tot dinadinsul să-și lipească o „etichetă” pe frunte, să se comporte ca și când ar cunoaște răspunsul la orice întrebare, fie ea și existențială, să simplifice probleme mult prea complexe; orice depășește limitele unei paradigme sau este greu de definit îi irită. Acești oameni refuză, pur și simplu, să-și pună convingerile sub semnul întrebării. E nevoie de onestitate ca să conștientizezi cât de puțin știi de fapt, câte lucruri mai ai de învățat de la viață, din cărți, de la oameni mari – iar această onestitate pare a fi pe cale de dispariție.
Confruntarea cu asemenea atitudini mă duce cu gândul la „mon frère” Sebastian – formularea îi aparține lui Gabriel Liiceanu – și mă face să mă întreb cum ar fi reacționat. Un etern sceptic, el a rămas neimplicat și i-a lăsat pe alții să scrie istoria – ca în final să fie acuzat din mai multe direcții. Lucid, a întrevăzut jocurile absurde care se înfiripau, mirajul ideologic în care se scăldau intelectualii cei mai străluciți. Și-a păstrat libertatea interioară, și consider că aceasta este mai importantă decât apartenența cu orice preț la o categorie rigidă.
Mihail Sebastian a fost una dintre inteligențele cele mai subtile și mai rafinate ale tinerei generații de la 1930. A fost un om al nuanțelor, al observațiilor atente a sentimentelor și a sensibilității feminine, un martor al vieții mai degrabă decât un actor al comediei umane. […] Era discret, modest, de o eleganță firească în atitudini. Uneori, un zâmbet ironic îi înflorea pe buze, dar nu devenea niciodată violent sau agresiv. Detesta exagerările și extravaganțele. (Ionel Jianu, critic de artă)
Cu alte cuvinte, Mihail Sebastian reprezintă atitudinea moderată, persoana căreia nu îi este teamă să privească în spatele vălului țesut din iluzii și autoamăgiri. Această trăsătură a sa este cea care m-a impresionat cel mai mult și motivul pentru care am ales să-i dedic acest articol. E foarte simplu să crezi că știi, că poți da răspunsuri categorice, deși întreaga istorie a curentelor de gândire reprezintă o încercare (neîncheiată și care probabil nu se va încheia vreodată) de a răspunde unor întrebări fundamentale, de a defini și redefini orizontul nostru uman. Mai dificil este să recunoști că, în cazul anumitor întrebări, nu ne putem apropia decât asimptotic de adevăr.
Tendința de a reduce fenomene complexe la scheme este una firească, fără de care ne-am simți zdrobiți de vasta întindere a universului. Însă această tendință nu trebuie să devină apanajul uciderii nuanțelor. A da răspunsuri la orice, tot timpul, este, din punctul meu de vedere, o reacție bazată în primul rând pe un sentiment: teamă. Teama de a privi necunoscutul în față. Teama că o concluzie cu care te simțeai în siguranță va fi infirmată la un moment dat, lăsându-te nevoit să te confrunți din nou cu întrebările. Decât să admiți că argumentația ta are puncte slabe, mai bine îți aperi cu orice mijloace părerea formată în grabă. Nimic mai fals. Este o chestiune esențială pentru oricine își dorește să activeze într-un domeniu care are tangențe cu cercetarea, de orice natură ar fi ea: curiozitatea, dorința de a înțelege trebuie să fie mai mari decât necesitatea de a ajunge la un rezultat cât mai simplu și comod cu putință, să te împingă să cauți mai departe. Îmi aduc aminte de o replică dintr-un film, care rezumă destul de bine ideea: Dacă te poți simți în largul tău neștiind ceva, atunci poți învăța orice. Da, luciditatea necesită curaj. Trebuie să fii curajos ca să te pui față în față cu Neantul. Dar bucuria va fi cu atât mai mare.
Bibliografie:
Sebastian, Mihail, Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, București, 1990
Sebastian, Mihail, Jurnal 1935-1944. Text îngrijit de Gabriela Omăt; prefață și note de Leon Volovici, Editura Humanitas, București, 2005
Sebastian sub vremi. Singurătatea și vulnerabilitatea martorului. Editura Universal Dalsi 2002, Caiet cultural nr. 6 al revistei „Realitatea evreiască”; coordonator: Geo Șerban.
Inedit: M. Sebastian evocat de Ionel Jianu