Monarhia absolută și imaginarul nobilului baroc: de la agresivitate la efeminare

Consolidarea puterii monarhice după 1600 a adus schimbări importante atât în relația rege-nobili, cât și în imaginarul elitelor. Metodele monarhului de a-și spori puterea – în principal, încurajarea rivalității la curte și monopolizarea violenței – au antrenat renunțarea aristocraților la conflictul armat, coroborat cu sporirea segregării, a privatizării individului. În acest context, civilitatea sau buna-purtare a ajuns să domine viața la curte, în umbra căreia de acum încolo ambițiile private aveau să fie planificate.

Construirea legitimității monarhului absolut s-a aflat în legătură directă cu facerea imaginarului acestuia – un proces de termen lung, dar care s-a dovedit eficient. În paralel, regii europeeni s-au străduit să-și sporească puterea lor. Poate cea mai importantă metodă a fost confiscarea violenței din mâna nobililor, atât cea reală, cât și cea imaginară, promovată în iconongrafia claselor înalte. Începând cu secolul XVII, justiția regală începe să concureze justiția locală, ecleziastică și nobiliară, devenind treptat preponderentă, sub pretextul că-i apără pe cei slabi – țăranii – împotriva celor puternici – clericii și nobilii.[1] De asemenea, noile armate strict ierarhizate, aflate sub autoritatea regală, ies de sub influenței nobililor.[2] În sfârșit, edictele regale din 1602 şi 1609 interzic duelurile. Curtenii ajung să înlocuiască atunci, în desfăşurarea rivalităţilor lor, sabia cu disimularea. Supraviețuirea la curte va depinde, după cum subiliniază Rober Muchembled, de „politeţea mondenă, din tehnica disimulării şi din ipocrizie, preconizate în tratatele de bună cuviinţă” – tratate aflate în concordanţă cu vederile regelui, „unicul arbitru al conivente”.^[3] Astfel, curtenii primesc noua armă – tehnica disimulării – din chiar mâna regelui, ceea ce echivalează într-o anumită măsură cu supunerea faţă de el.

Promovarea, atât în armată, cât și în structurile statului, va depinde tot mai mult de capitală. Monarhului i se va solicita tot mai des arbitrajul, care, pentru a spori concurența, va introduce tot mai multe elemente alogene – precum marii burghezi – la curte. În acele condiții, ascunderea ambițiilor sub vălul politeții era crucială. Invers, duelurile, în afară de faptul că decimau nobilimea, prezentau marele inconvenient că prin moartea unuia dintre adversari, celălalt era automat promovat fară a mai fi nevoie de arbitrajul regelui, deci de supunerea faţă de rezoluția regală. Așadar, către sfârșitul secolului XVII, cariera elitelor va depinde tot mai mult de favorurile regale. Monarhul a ştiut să manipuleze convenienţele ce se cristalizau, pentru a edifica monarhia absolută. Convenienţele erau recomandate aplicării în societate de către numeroasele tratate de civilitate. Primul dintre ele, care a stat la baza celor din baroc, a fost Civilitatea copilului a lui Erasmus (Basel, 1530), un veritabil best-seller al vremii: peste optzeci de ediţii şi paisprezece traduceri înainte de 1600.^[4] Următoarele tratate similare îl vor plagia și denatura, dar fondul va fi neschimbat.^[5] Astfel, în acea perioadă a început febra elaborării manierelor omului rafinat, onest înscrise in tot mai multe tratate de civilitate, având ca principali reprezentanţi pe francezul J. B. de la Salle, cu lucrarea Reguli de bună purtare şi de civilitate creştină şi pe italianul Castiglione, care a publicat Curteanul – ambele adresate aristocrației.

Renunțarea nobililor la atitudinea războinică și adoptarea noilor conivențe sociale, mai distante, mai rafinate, mai feminine, a determinat modificarea decisivă a iconografiei specific-aristocratice. Până către 1600, gentilomul aducea la vedere o ţinută care sublinia calităţile sale militare şi virile: amploarea şliţului la pantaloni, purtarea cizmelor cu pinteni, a paloşului, a armurii, iar pe cap a căştii de cavaler sau a pălăriei cu pene.^[6] În mod paradoxal, chiar sfinţii apăreau reprezentaţi în asfel de ipostaze războinice. La fel, mâna aşezată pe mânerul spadei, braţul îndoit care formează un unghi ascuţit, ameninţător, ca şi labele picioarelor care face un unghi drept, sprâncenele nobil arcuite, pleoapele căzute, capul lăsat uşor pe spate. Totul vorbea în acelaşi timp despre o atitudine relaxată, dominatoare, ştiind că unui adevărat curtean nu i se potrivea rigiditatea, ci nonşalanţa care vădea în ochii contemporanilor o reală stăpânire a propriului corp.^[7] Treptat însă, nobilii au renunțat la  mustaţă, la unghiul ascuţit al cotului – ascuns de faldurile hainelor, la pinteni și chiar la cai. Au rămas totuşi cizmele, indisolubil de călărie. Din această cauză, contemporanii râdeau de «marea proprietate a cizmelor fără cal, în toate timpurile, recent descoperită».^[8] De fapt, alături de dans, călăria era forma ideală a controlului ţinutei.^[9] De aici succesul portretelor ecvestre ale lui Velazquez, de pildă.

Civilitatea barocă a început să domine viața claselor înalte, atât în comportament (prin noile reguli de a mânca de exemplu, ducând la apariția tacâmurilor și veselei individuale), cât și în imaginar. Disimularea, segregarea, atitudinea distantă față de aproapele au devenit normele epocii, reflectate chiar și în literatură sau pictură. Un nobil francez, referindu-se la perioada Frondei, povestea: «Noi eram în conversaţie unii cu alţii, ne întreceam în politeţuri şi de opt sau zece ori în fiecare dimineaţă, eram pe punctul de a ne strânge de gât».[10] Nobilii nu au mai avut acces la violență: sabia a fost înlocuită cu bastonul, care, la rândul său, a devenit un atribut al femeilor, în secolul XVIII.

În același spirit, reprezentările baroce ale monarhului absolut îl înfățișau pe rege într-o atitudine relaxată, cu capul lăsat pe spate, sprâncenele nobil arcuite, dar cu pleoapele lăsate, tăinuind grijile guvernării (căci ochii erau văzuți ca ferestre ale sufletului) și cu mănuși fine de piele, care ascundeau mâinile sale de fier. Iconografia de la curte făcea din adoua jumătate a secolului XVII doar aluzii la (evidenta) putere totală a monarhului care nu mai îmbracă armura, iar sabia sa nu mai este evidentă, ci doar subtil sugerată de faldurile mantiei regale. Puterea legendarului Ludivic al XIV-lea se reflecta în reprezentările drept zeul Apollo: a Regelui-Soare drept Zeul-Soare. În tabloul lui Le Brun, Reginele persiei la picioarele lui Alexandru, Alexandru Macedon are atitudinea tipică nobilului francez: cu mâna stângă pe reverul mantiei, salutând cu dreapta, trage înapoi coapsa dreaptă, având-o pe cealaltă ca bază fermă, apăsând doar pe vârful piciorului, labele picioarelor fac un unghi drept, unghiurile ascuţite sunt mai atenuate în raport cu unghiul drept, prea agresiv.^[11] Dar cel care a creat adevăratul tipar al nobilului baroc a fost pictorul de curte al lui Ludovic XIV, Hyacinthe Rigaud în Ludovic al XIV-lea în costum de încoronare – un imaginar feminin. Iată descrierea tabloului oferită de Muchembled:

[Regele prezintă o] graţie maiestuoasă ce amestecă unghiuri virile şi curbe care deobicei sunt mai caracteristice neamului femeiesc […]. Mantaua se desface larg pentru a arăta gambele până deasupra genunchilor […]. [G]ambele idealizate, de om tânăr susţin, totuşi, un corp a cărui înfăţişare realistă reaminteşte vârsta de şaizeci şi trei de ani, atinsă atunci de rege.[12]

În concluzie, prin confiscarea războiului de către monarh, nobilii au fost nevoiți, cu concursul regelui, să-și reformeze imaginarul. De la o atitudine violentă, dominatoare, dar și camaraderească, întreaga curte, în frunte cu monarhul, a trecut la o atitudine rafinată, feminină, promovându-se segregarea și disimularea. De altfel, în manualele de bună-purtare, expresivitatea era condamnată ca fiind violentă. Consecința practică a acestui fenomen de termen-lung a fost atât distanțarea monarhului de propria curte, coroborat cu apariția de noi funcții, strict specializate, cât și creșterea puterii regelui, devenit unicul arbitrul al carierei nobiliare.