În această vară, lumea restaurării a avut de-a face cu o situație sensibilă, care a ridicat multe semne de întrebare pentru cei din sfera culturală, dar care a fost un prilej de amuzament pentru întregul internet: „restaurarea” frescei Ecce Homo.
În Borja, Spania, o doamnă în vârstă de peste 80 de ani și-a luat inima-n dinți și a început „restaurarea” unei fresce deteriorate din biserica din apropiere, fără avizul nimănui, fără să ceară măcar un sfat și, cel mai grav, fără să fie oprită de nimeni, după cum puteți citi aici. Rezultatul a șocat lumea întreagă, constituind un prilej de interminabile glume pentru unii și de serioase anchete și problematizări pentru alții. Restauratorii s-au alertat și au început să își expună, peste tot pe unde li s-a acordat atenție, motivele pentru care e imperios necesară pregătirea de specialitate în domeniu, în timp ce amatori sau poate chiar specialiști în istoria artei s-au pus pe semnat o petiție pentru păstrarea imaginii realizate de bunicuță pentru că exprimă cel mai bine realitatea social-culturală și mentalitatea contemporană privitoare la credința creștină.
În continuare aș vrea să prezint situațiile create și să le explic, invitându-vă la final chiar la o discuție pe acest subiect.
Reacția restauratorilor
Imediat după ce știrea a făcut înconjurul internetului au apărut reacțiile specialiștilor. Aceștia au încercat să explice publicului larg în primul rând necesitatea pregătirii în domeniu. Brusc, internetul vuia de faptul că restauratorii au studii de chimie, istoria artei, tehnici de pictură, că munca lor este extrem de dificilă și migăloasă, de cele mai multe ori prost remunerată, că există asociații și organizații în domeniu, că există principii stabilite de-a lungul timpului care sunt respectate cu sfințenie. Pe scurt, a fost un mare prilej pentru această breaslă să își mediatizeze problemele care, de altfel, nu sunt deloc puține și, care au constituit motivul principal pentru care s-a ajuns la situația de mai sus: deși respectiva frescă era sub protecția Centro de Estudios Borjanos din Borja, fiindu-i donată de strănepoata artistului, acesta probabil nu a avut personal specializat sau banii necesari pentru restaurarea lucrării și nici nu a asigurat paza sau o formă de supraveghere a lucrării, iar fresca s-a deteriorat vizibil sub ochii enoriașilor. De aici până la gestul disperat și bineintenționat al octogenarei nu a fost decât un pas.
A apărut chiar și un manifest al restauratorilor din Spania, în care se explică principiile domeniului, dar și situația din teritoriu.
Consider necesar să repet că restaurarea și conservarea operelor de artă se face, în prezent, respectând principii stabilite de-a lungul timpului de teoreticieni și specialiști în cadrul unor congrese și care sunt prevăzute inclusiv în legislația statelor actuale. În România, de exemplu, există Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului, cu modificările și adăugirile ulterioare. Dar, la fel ca în România, și în Spania legea protejează doar patrimoniul înregistrat la Ministerul Culturii. Cu alte cuvinte, dacă o operă de artă extrem de valoroasă nu este înregistrată pentru că, de exemplu, se află într-o colecție particulară și nu a fost declarată din neștiință, neglijență sau alte motive, ea nu există oficial și nu este protejată în nici un fel.
Principiile restaurării, pe scurt, propun intervenția minimală asupra unei opere de artă, păstrând și valorificând materialul artistic cât mai aproape de original. Se consideră esențiale consolidarea prin procedee atent elaborate și adaptate la fiecare situație a materiei picturale și a suportului operei de artă,și curățarea depunerilor cu păstrarea patinei și, nu în ultimul rând, tratamentul cu biocizi. Practic, este ca o medicină raportată la artă.
Reacția publicului larg
Internetul, avid de situații penibile și glume amuzante, a găsit în acest eveniment destul de tragic o glumă nesfârșită sau o reflectare a societății actuale, depinde de nivelul de filosofare al fiecăruia. Există glume peste glume, dar există și o petiție pentru păstrarea lucrării așa cum este acum, cu o motivație destul de social-filosofică, relativ bine argumentată, dar care omite un singur lucru: autoarea nu a avut în vedere crearea unei lucrări de artă care să exprime o interferență a evoluționismului în creștinism și nici nu cred că a avut măcar în vedere principiile darwiniene când s-a apucat de treabă. Această „lucrare de artă” este, de fapt, un accident și, cred că ar trebui mai degrabă să ne facă pe noi să ne gândim mai bine ce considerăm în prezent a fi artă și ce este cu adevărat artă.
Un alt fenomen extrem de interesant mi s-a părut „pelerinajul” publicului pentru a vedea „restaurarea” enoriașei și pentru a se fotografia alături de ea. Deși aparent e văzută ca o glumă proastă, efortul de a veni pentru a o vedea în realitate și pentru a fotografia exprimă și o oarecare fascinație și, cumva, nevoia de a confirma că așa ceva chiar se poate întâmpla în realitate. Confirmarea existenței sale este făcută și de prezența unui articol pe Wikipedia dedicat ei.
O altă tabără a publicului consideră specialiștii responsabili pentru nenorocire. Dacă Centrul care avea în grijă opera de artă și-ar fi dat interesul pentru păstrarea ei, pentru că de aceea fusese donată, nu ar mai fi existat această situație. Restauratorii ar trebui să coborare din turnul lor de fildeș și să dea nas în nas cu realitatea, unde picturile curg de pe pereți, bani nu există, de fapt, pe nicăieri, dar, cumva, în alte domenii unii reușesc să își facă treaba cum-necum. Gestul specialiștilor de a-și expune supărările când faptul era deja consumat a părut unora inutil și chiar jignitor, mai ales că dacă s-ar fi plâns așa înainte, pentru a strânge bani, eventual, pentru o restaurare competentă, poate că altfel ar fi stat lucrurile acum.
În concluzie, doamna Cecilia Giménez și gestul ei admirabil, dar nedorit, au deschis Cutia Pandorei pentru un domeniu oricum sensibil și prost înțeles, și această acțiune a devenit, cumva, un act radical ce exprimă o realitate, atât din punct de vedere filosofico-religios-social, cât și din punct de vedere al trezirii unor specialiști din amorțire la realitatea că și pacienții „artă” pot muri câteodată.