Nostalgia după Iugoslavia, pentru care sociologul sloven Mitja Velikonja a inventat termenul de “titostalgie”, este un fenomen actual în țările care s-au desprins de fosta RepublicăSocialistă. De la magazine care vând suveniruri pe care apare chipul lui Tito sau steaua roșie a partizanilor și până la grupări politice care se declarăurmașe ale vechiului regim, există o anumită atitudine îndreptatăcătre trecut, care merită studiată mai îndeaproape. Principaleleîntrebăricărora încerc să le dau un răspuns în articolul de fațăsunt următoarele: În ce măsură este nostalgia selectivă? În fond, este vorba despre un regim comunist, periculos. Cum se poate duce dorul unui asemenea regim? Articolul se bazează pe un proiect în care am analizat manifestarea nostalgiei post-comuniste în literatură,luând-o ca exemplu pe scriitoarea croată Dubravka Ugrešić (pe baza textelor eseistice „My American Fictionary” și „Die Kultur der Lüge” [în română: Cultura minciunii], din păcateîncă netraduse la noi). Calomniată și urmărită din cauza refuzului de a se alia cu regimul naționalist post-iugoslav, scriitoarea a emigrat mai întâi în Statele Unite și apoi în Olanda.
Statutul și implicarea politică a scriitorului sunt teme recurente în opera Dubravkăi Ugrešić. Ea însăși om de cultură, poziția pe care o adoptă se dovedește a fi una paradoxală. Pe de o parte, Ugrešić consideră că un scriitor nu trebuie să se implice politic (preocuparea lui fiind, în primul rând, de natură estetică), și nici să servească interesele unui anumit regim. Dar, tocmai datorită refuzului de a îmbrățișa orientarea naționalistă – ceea ce mulți dintre colegii ei scriitori făcuseră fără să șovăie –, atitudinea ei se transformă, nolens volens, într-una politică. Într-un sistem în care propaganda, întreținută îndeosebi de oamenii de cultură proaspăt convertiți la naționalism, are un rol atât de important, cine nu alimentează mașina de făcut propagandă se transformă automat în inamicul sistemului.
Ce valențe are nostalgia în acest context? Ea este o reacție naturală la procesul prin care au trecut generațiile care au cunoscut atât regimul comunist, cât și pe cel democratic. Ca urmare a declarării independenței de către statele membre ale fostei federații, au avut loc schimbări radicale pe toate planurile. Printre simptomele acestora se numără și stigmatizarea „nostalgicilor”, „titoiștilor”, etc. chiar de către foști partizani. Mai mult decât o luptă pur politică, războiul se duce pentru memorie: este un război între amintire și uitare. Accentuând mai înainte de toate aspectul autodeterminării și caracterul național al statelor proaspăt formate (Michele Levy, cercetătoare americană, propune formularea „those republics carved from what was once Yugoslavia”, în opinia mea foarte elocventă), noul regim are în același timp ca obiectiv să șteargă din conștiința colectivă orice urmă a sistemului supranațional iugoslav, ceea ce are consecințe traumatice pentru o mare parte din populație. Orice schimbare radicală de paradigmă necesită în primul rând posibilitatea de a analiza, de a „procesa” cele întâmplate, de a se situa în raport cu ele. Or, acest lucru devine imposibil în momentul în care experiențele atât de recente sunt șterse de pe fața pământului, afirmă Ugrešić.
Trecutul înseamnă identitate. Odată cu confiscarea memoriei, oamenilor le este confiscată în același timp și identitatea. Brusc, reperele existențiale sunt eradicate, ceea ce aduce cu sine necesitatea construirii forțate, aproape violente a unei noi identități. Lipsește însă orice bază. Fiecare trebuie să înceapă o viață nouă, de la zero. Episodul în care Ugrešić își primește pașaportul croat, relatat în „My American Fictionary”, este emblematic în acest sens. Refuzând să aleagă între posibilitățile standard existente la rubrica „naționalitate”, ea afirmă că nu posedă niciuna și insistă să fie trecută ca „altele”. Ugrešić își descrie conflictul de identitate cu o franchețe dezarmantă:
Mai demult, eram fiecare: slovenă, sârbă, croată, macedoneană… Acum, nu mai sunt nimeni. (în traducerea M.B.).
Nostalgia este pusă în scenă cu multă subtilitate. Ironia amară, deseori îndreptată chiar asupra propriei persoane, și satira sunt instrumente în adaptarea la o realitate de care autoarea se simte cu totul înstrăinată.
Chiar și după analiza mecanismelor de funcționare ale nostalgiei, întrebarea rămâne, totuși: nostalgia și luciditatea se exclud? Oare atunci când nostalgicii afirmă că „pe vremea Iugoslaviei era mai bine”, pierd din vedere că era vorba de un regim comunist și prin urmare totalitar? Înclin să cred că nu. Este evident că nostalgicii nu idealizează acele vremuri în întregime, ci doar unele aspecte aflate în contrast puternic cu ale societății în care trăiesc. Atunci când un regim democratic aduce cu sine un război atroce, regimul comunist, dar pașnic, apare ca opțiunea mai bună. Și poate, privind prin prisma contextului respectiv, chiar era. Oamenii au trăit cu impresia că utopia comunistă se apropie de realizare, prin dezideratul unității și frăției. Cred că în primul rând asta i-a făcut să-și aducă aminte de perioada iugoslavă ca de una lipsită de conflicte și caracterizată în primul rând prin solidaritate. Momentele de pace, atât de fragile, sunt cele care i-au determinat să-și păstreze memoria.
_______________________________________
Bibliografie
1. Levy, Michele: “Brotherly Wounds”: Representations of Balkan Conflict in Contemporary Balkan Literature. În: World Literature Today, Vol. 75, No. 1 (Winter, 2001), pp. 66-75.
2. Ugrešić, Dubravka: My American Fictionary. Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1994.
3. Ugrešić, Dubravka: Die Kultur der Lüge. Frankfurt a. M.: Suhrkamp, 1995.
4. Velikonja, Mitja: Titostalgia. A Study of Nostalgia for Josip Broz. Ljubljana: Peace Institute 2008.