Harun și marea de povești reprezintă o tentativă literară de transpunere a cititorului de orice vârstă într-un spațiu al candoarei copilărești pe care, adesea, o credem definitiv pierdută. Acest roman al lui Salman Rushdie poate părea, la prima vedere, un simplu exercițiu ludic al imaginației, o nevinovată tentativă de redobândire a unei stări de spirit rătăcită în ițele amintirilor. Sigur, acest roman poate fi citit cu ochi și inimă de copil. Însă perdeaua de cuvinte și imagini ascunde înțelesuri ce, de multe ori, surprind realități și situații concrete, actuale.
Pe scurt, romanul descrie călătoria fantastică a unui băiat indian, Harun, fiul unui povestitor numit Rashid Khalifa, într-un spațiu al povestirii. Șantanjându-l pe djinul Dakkă, lui Harun îi este permis accesul pe satelitul natural Kahani (ce se rotește în jurul Pământului cu o așa mare viteză încât omului îi este imposibil să-l observe), acoperit aproape în totalitate de „marea de povești”. Această întindere vâscoasă compusă din miliarde de șiruri narative (o metaforă ce ne duce cu gândul la abordarea postmodernistă, poststructuralistă a textului literar conform căreia acesta nu este decât o „țesătură”, o pânză de relații paradigmatice și sintagmatice între cuvinte) este aflată sub amenințarea creaturilor întunericului numite Chupi al căror singur scop este otrăvirea mării. Ceea ce ne captează atenția este opoziția binară (”binary opposition”) dintre Gupi, locuitori ai emisferei permanent însorite a satelitului, paznicii mării de povești, un popor guraliv, pentru care muțenia înseamnă moarte curată, și Chupi, creaturi ale emisferei întunericului, personaje ce au jurat „tăcere eternă” conducătorului lor, Khattam-șud (ne amintim acum, involuntar, de celebra dualitate prezentă în a lui H. G. Wells). Djini, corpuri cerești fantastice, Gupi, Chupi, toate acestea pot părea a fi „închipuiri” extrase din poveștile de adormit copiii. De altfel, Rushdie a mărturisit că a scris acest roman cu gândul la copiii săi. Dacă, totuși, plasăm această dihotomie în contextul cultural adecvat, vom observa faptul că există o poveste în spatele poveștii.
Ania Loomba făcea, la un moment dat, referire la realitatea istorică numită colonialism și la tipul de discurs pe care aceasta îl presupunea, un discurs al subjugării, al relației de putere unidirecționale, dinspre metropolă spre periferie. Discursul centrului produce reverberații și în zonele marginale ale imperiului. Așa a fost situația și în India. Deși puterea colonizatoare a fost întâmpinată cu ostilitate, colonia a început să cedeze în fața discursului autoritar al metropolei. Ba mai mult, ulterior și-a însușit în bună măsură acest discurs. Paralela dintre contextul istoric și produsul literar este evidentă. Avem de-a face și în cazul lui Rushdie cu o opoziție între forțele conservatoare, statice, tradiționale și cele cuceritoare, mobile, provocatoare, amenințătoare. Gupii, ajutați de Harun, vor să păstreze o stare de fapt în care sporovăiala, flecăreala, dialogul, povestirea sunt la mare cinste. Ei ne amintesc de India precolonială unde exista „meseria” de povestitor. Diverși învățați, de multe ori cunoscători ai textelor sacre hinduse (ce serveau drept sursă de insprație pentru crearea poveștilor) mergeau din oraș în oraș împărtășind rodul imaginației lor cu oricine dispus să îi asculte. De altfel, tradiția literară precolonială în India ținea aproape în totalitate de oralitate. Poveștile erau memorate și transmise mai departe, existau adevărate competiții între povestitori, iar publicul era, de cele mai multe ori, invitat să participe la desfășurarea firului narativ prin sugestii și întrebări. Exista o bine înrădăcinată cultură a dialogului.
Transformarea Indiei în colonie britanică a adus cu sine o transformare culturală. În primul rând, dialogul era imposibil în cadrul unei ierarhii bazate pe relații de putere unidirecționale; altfel spus, metropola nu auzea vocea coloniei. În al doilea rând, britanicii au „instaurat” o cultură a cărții în rândul elitelor ce a dus ulterior la erodarea multisecularei tradiții orale. Cartea este, prin excelență, un obiect al individului, al meditației, al reflecției, al introspecției; ideile (re)găsite în paginile unei cărți sunt însușite abia după multe ore de liniște, de singurătate, de dialog cu tine însuți. Războiul dintre Gupi și Chupi face referire la conflictul ideologic și discursiv dintre cultura britanică invadatoare și cultura indiană, dintre rațiunea ce domină discursul european (de remarcat dialogul dintre Khattam-șud și Harun, dintre partizanul explicațiilor raționale și susținătorul Proceselor-Mult-Prea-Greu-de-Explicat) și tradiția povestitorilor indieni. În finalul romanului, odată cu asasinarea lui Khattam-șud, cele două tabere se pun de acord în a găsi o cale de comunicare, un no-mans-land, un al Treilea Spațiu, așa cum ar susține Homi Bhabha, singurul loc în care dialogul devine posibil.
Titlu: Harun și marea de povești (ediția a III-a)
Autor: Salman Rushdie
Editură: Polirom
Colecție: Biblioteca Polirom, Seria de autor „Salman Rushdie”
An: 2013
Traducător: Dana Crăciun
Pagini: 264
Bibliografie
Rushdie, S. Harun și marea de povești. Polirom, Iași, 2007;
Loomba, A. Colonialism/Post-colonialism. Routledge, London, 1998;
Bhabha, H. The Location of Culture. Routledge, London, 1994;
http://www.paperstarter.com/seaofstories.htm
shouehara.blogspot.com