Un alt Hamlet

Modernitatea a adus cu sine o regândire a poziției omului în interiorul creației divine. Descoperirea Americilor, a unor societăți ce păreau a supraviețui independent de ideile religioase creștine ce îmbibau cultura europeană, a avut drept efect o repoziționare umanistică a intelighenției ”bătrânului continent”. Era acum evident faptul că unele culturi pot exista independent față de credințele, principiile și valorile considerate până atunci sacre, imuabile și inamovibile de către elitele Europei. Această evidență l-a determinat pe individul modern să se poziționeze în raport cu celălalt și, ulterior, să încerce să surprindă modul de viață al celuilalt (rezultatul fiind definirea alterității în imagini simpliste, în stereotipii, de cele mai multe ori aflate în disonanță cu realitățile respectivelor spații culturale), cu scopul de a proclama superioritatea culturii de tip european. Un antropolog, Olivia Harris, definește percepția existenței ”celuilalt spațiu” folosind conceptul de alocronie. Acest termen, caracteristic pentru ”temporalitatea modernității”, definește un model de coabitare a diferitelor culturi cu toate că ele sunt percepute ca aflându-se în planuri temporale diferite pe scara progresului tehnologic. Prin urmare, diferit însemna superior/inferior, în funcție de pozitionarea ”obiectul” analizei eruditului european.

Relațiile de putere stabilite între metropolă și colonii, precum și etichetele atașate culturilor ”marginale”, au facilitat apariția unui discurs în care ”Orientul” era creat, și nu descris. Edward Said subliniază faptul că ”spațiul marginal” nu este altceva decât o invenție europeană, o percepție a unor ”locuri” supuse constant interpretărilor, și nu o prezentare fidelă a unor tradiții, obiceiuri, practici și obsesii. Instrumentele de analiză folosite de eruditul european, axiologiile, taxonomiile, își au originea în practici și credințe puternic înrădăcinate într-un spațiu limitat și într-un anumit context (cel european). Așadar, acesta aplică metode analitice incompatibile cu însuși ”obiectul” observat, creând astfel o falsă imagine despre ”spațiul oriental”. Cu toate acestea, în era post-modernă (și post-colonială) începe să se facă auzită din ce în ce mai puternic vocea ”marginalizaților”. Disoluția ”adevărului universal” și a ”marilor narațiuni” ce au caracterizat perioada modernă favorizează apariția unei literaturi a minorităților ce încearcă răsturnarea vechilor canoane, o literatură ce manifestă aceeași ”pretenție” de veridicitate precum cea a clasicilor europeni. Un astfel de exemplu poate fi găsit în scrierile lui Salman Rushdie.

Unul din reprezentanții de seamă ai literaturii post-colonialiste, el susține faptul că, în ultimele decenii, asistăm la un proces interesant, un revers al medaliei: o ”dislocare”, o ”migrație” a periferiei spre centru, a ”marginii” spre metropolă. Rezultatul este hibirdizarea culturală. ”Orientul” (sau periferia) nu a fost altceva decât o ”cercetare antropologică din fotoliu” (parafrazând descrierea cercetărilor efectuate de  James Frazer); Rushdie folosește aceeași metodă pentru a descrie Occidentul. Prin urmare, un simulacru creează un simulacru, rezultând, astfel, o hibridizare a percepțiilor. Un exemplu de o astfel de hibridizare întâlnim în volumul de povestiri al lui Rushdie numit ”Orient, Occident”. ”Yorick” reprezintă o rescriere a uneia din operele canonice ale Vestului, ”Hamlet”-ul lui Shakespeare. ”Sanctitatea” canonului Occidental este pusă la îndoială, este redusă la dimensiunile unei povestiri în care naratorul, pretins descoperitor al unui pergament ce relatează tragedia lui Yorick, bufon la curtea regelui Horwendillius al Danemarcei, tatăl prințului Amlethus (prințul Hamelt al lui Shakespeare), pune în scenă personaje caricaturale, exagerate, în totală neconcordanță cu tragismul operei shakespeareiene. Yorick, bufon regal, se căsătorește cu Ofelia, o femeie extrem de frumoasă, dar ”dinspre care bate un vânt urât mirositor. E respirația Ofeliei. Cea mai pestilențial mirositoare exalație din Danemarca; o putoare călduță de ficat de șobolan, vânat stricat, dinți putrezi, cangrene, cadavre la frigare, canale, conștiințe de politicieni, vizuini de sconcs, morminte și toate căldările de murături Beelzebulbucind ale iadului!” (Rushdie, p. 79). Toți sunt nevoiți să poarte dopuri de nas în preajma ei.

Pe de altă parte, copilul-prinț Hamlet, neglijat de către părinții săi, prea ocupați cu problemele inerente statutului lor de conducători de stat, își petrece zilele în compania ineditului cuplu. Yorick, însă, aflat la mila nestatornicului prinț, este supus celor mai umilitoare îndatoriri, chiar în fața îndrăgitei soții; pe rând, la cererea lui Hamlet, trebuie să danseze, să spună glume, să cânte, să îl poarte în spate pe micul stăpân. La un moment dat, Ofelia mărturisește: ”Soțul meu nu l-a avut niciodată la inimă pe acest prinț. Un țânc obraznic și râzgâiat și blestemat cu insomnii, pacoste ce-o aduce și pe capul nostru. Așa ne trezim în fiecare dimineață, cu degetele regești trăgându-ne de păr sau fund de moștenitor la tron săltându-ne pe grumaz. De-ar fi al meu…” (Rushdie, p. 81). Aflăm apoi că Hamlet, în seara unui banchet al părinților săi unde era invitat și regele Fortinbras al Norvegiei  ”doar în speranța că îi vor domoli lăcomia de pământ prin satisfacerea dorinței de expansiune – la fel de mari – a stomacului său…” (p. 87) , supărat că mama sa nu vine să-i ofere obișnuitul sărut de noapte bună, se strecoară în dormitorul ei și o așteaptă. Nu mare îi este mirarea când, în dormitor, alături de mama sa, intră un bărbat ce, imediat, o aruncă pe pat. Împotrivirile Gertrudei îl determină pe Hamlet să acționeze. Ieșind din ascunzătoare, se năpustește asupra bărbatului. Spre mirarea sa, individul este tocmai tatăl său a cărui indignare, amplificată de efectele consumului unei cantități însemnate de vin în timpul mesei, îl face să-i aplice o ”nobilă corecție” micului prinț. Această întâmplare va marca viața lui Hamlet. Ura față de tatăl lui va spori pe zi ce trece, până în punctul în care va decide să-l otrăvească. Poțiunea este testată pe Yorick, care, mai apoi, în delirul său, este convins (de către Hamlet), că soția lui are o relație intimă cu regele. Bufonul își va otrăvi regele și își va renega soția. Acesta, la rândul său, va fi deconspirat de Claudius și trimis la eșafod. Aici naratorul își încheie perorația, menționând, totuși, că Yorick a avut un moștenitor iar el, povestitorul, reprezintă unul din descendenții acestuia. Canonul vestic, atât de strașnic păzit de către Occident, suferă transformări sub penelul lui Rushdie.

Shakespeare, un model impus culturilor marginale, este rescris și reinterpretat prin prisma concepțiilor ”orientale”. Hibridizarea presupune adaptare și reinterpretare, și nu acceptare sau respingere. Stereotipurile folosite de cultura vestică pentru a-i reprezenta pe ”coloniști” (și însușite, ulterior, de aceștia) se îmbină, în scrierea lui Rushdie, cu stereotipurile despre Occident (imaginat ca loc al rafinamentului, al discursului ales, al banchetului, dar și al  tragediilor personale, al intrigilor și al depravării). Reprezentatul de seamă al canonului literar britanic (Shakespeare) este pus față în față cu puternica tradiție indiană a literaturii orale. De aici înțelegem nevoia autorului de a insera un povestitor care pare a ”scorni” pe loc o intrigă; el întrerupe firul narativ, intervine cu explicații, face aprecieri la adresa acțiunilor întreprinse de personaje, le desconsideră, este ironic și cinic. Tradiția literară indiană este caracterizată prin existența, din abundență, a povestitorilor, a unor învățați ce construiau narațiuni pornind de la câteva teme generale (de obicei extrase din Ramayana și Mahabharata) și împărtășite pe cale orală tuturor celor dispuși să îi asculte. Astfel, se deosebea fundamental de cultura europeană ce părea a favoriza cuvântul scris.

Rushdie nu propune o literatură ce batjocorește canonul occidental. El doar se aliniază tendințelor post-moderne și post-coloniale de a rescrie ”marile capodopere”, de a le reinterpreta, pretinzând, asemenea multor scriitor din generația sa, că nu există unicitate în creație. După secole în care ”periferia” colonială a reprezentat produsul unor cărturari europeni închiși în camera lor de studiu, aceasta pare a fi dobândit o voce, lăsând impresia că se deplasează încet spre centru. Percepțiile despre Orient nu mai sunt unidirecționale; acesta reacționează scriind despre sine și despre cum percepe acest sine Occidentul. Prin urmare, afirmațiile lui Said devin parțial valide: într-adevăr, ”periferia” este o creație a metropolei însă ultima se aflî din ce în ce mai mult sub influențele primei. Hibridizarea, asimilarea si diseminarea unor idei aparținând culturii ”marginale” sunt procedee ce își găsesc din ce în ce mai mult loc în paginile literaturii contemporane iar Salman Rushdie, în cele din urmă, este unul din pilonii literaturii britanice post-moderne.

___

Bibliografie: -Loomba, A., Post-colonial Shakespeares. Routledge, London, 1998; -Said, E., Orientalism. Random House, New York, 1978; -Hubinger, V., Grasping the Changing World. Anthropological Concepts in the Modern Era. Routledge, London, 1996; -Fletcher, D.M., Reading Rushdie: Perspectives on the Fiction of Salman Rushdie. Rodopi B.V., Amsterdam, 1994; -Dionne, C., Narrative Shakespeares. MPG Books Ltd, Bodmin, 2008; -http://www.atlantisjournal.org/ARCHIVE/31.2/2009Ganapathy-Dore.pdf -Rushdie, S., Orient, Occident. Polirom, Iași, 2005. sursa foto