Născut într-o veche familie nobiliară, la data de 26 mai 1799 (stil vechi) sau 6 iunie (stil nou), Aleksandr Sergheevici Puşkin a marcat curând punctul de plecare al vastei literaturi ruse moderne, reinventând tiparele literare existente la acel moment şi stabilind noi graniţe orientative pentru artiştii care l-au urmat, aceştia fiind puternic influenţati de geniul său incontestabil. Având descendenţe atât de contrastante, cu rădăcini scandinavo-germanice şi chiar condus de un sânge şi spirit african, Saşa sau copilul răsfăţat al secolului, a dezvoltat un caracter dubitativ, marcat de acte impulsive şi nesăbuite pe alocuri.
Cu toate acestea, problematica ancestrală tribală ridicată de originile africane ale lui Puşkin nu alterează produsul finit creator, anume literatura sa. Cultivând numeroase specii lirice şi abordând teme şi motive fundamentale, acesta aminteşte în rigurozitatea stilului de arhetipul patern nemţesc. Mare amator de baluri şi de mondenităţi şi chiar vicios, Puşkin demonstrează nebunia sa caracteristică şi nestatornică prin nenumăratele scandaluri pornite de cele mai multe ori de la femei sau de la jocul de cărţi care capătă o dimensiune patologică.
Puşkin ca figură socială ni se relevă mai presus de toate viu, predispus la presupuneri constante, mereu în companii feminine. Faptul că Puşkin, spre deosebire de Lermontov, a iubit femeia atât în viaţă cât şi în cadrul imaginarului său poetic, este deja primordial atestat, însă figura feminină primară pentru Puşkin, cu valori materne, rămâne dadaca sa, Anna Rodiodovna, de la care a preluat pasiunea pentru basmul si folclorul rus.
În planul literar, Puşkin reprezintă o permanenţă. Primul aspect exemplar al geniului puşkinian este capacitatea extraordinară de a învesti efemerul, cotidianul şi istoria în forme artistice care sugerează perfecţiunea. Cuvântul său se înalţă din registre stilistice plămădite atent, dar de o spontaneitate şi autenticitate de neînchipuit. Deşi epigramele apar mai târziu, poeziile lui Puşkin stimulează un sarcasm oarecum acid, chiar şi la adresa prietenilor, poetul rămânând o conştiinţă vie a epocii sale, întreaga măreţie rusească fiind la fel de puşkiniană ca setea metafizică şi insaţiabilă de creaţie.
Aşa cum Mihai Eminescu este poetul nostru naţional şi, fără îndoială, întreaga noastră literatură este discutată prin raportare la Eminescu, aşa şi Puşkin reprezintă etalonul fundamental în sfera rusă, ambii poeţi împărţind condiţia de imagine «naţională» pentru ţara şi poporul pe care îl reprezintă.
Geniul Puşkinian s-a manifestat radical şi benefic reformator în toate straturile fundamentale ale poeziei: limbă, structura imaginilor, raportul naţional-universal poetic. Puşkin a intrat repede în legendă, devenind un mit prin fascinaţia produsă asupra celor din jurul său datorită liricii sale fabuloase. Din punct de vedere tematic, lirica lui Puşkin abordează teme variate, care uneori interferează, deosebindu-se printre acestea, tema socială privind poezia patriotică şi cea politică, tema naturii, a prieteniei, a vocaţiei sau a menirii poetului, şi nu în ultimul rând poeziile filosofice şi lirica de dragoste.
Imaginea lui Puşkin a rămas apărată de o obstinaţie neînchipuită de sufletul rus, devenind o figură de-a dreptul transcedentală la nivel european şi mondial. Scriitorul Constantin Dobrogeanu-Gherea, afirmă : «Cel mai mare poet pe care l-a produs Rusia, nu numai în epoca aceasta, dar în toate epocile, e Puşkin. Dar Puşkin nu e numai un poet genial, ruşii cu mare dreptate îl numesc un mare cetăţean.» Aşadar, pe lângă aportul de culturalizare pe care l-a adus Rusiei, Puşkin rămâne plăcut cunoscut din timpul vieţii, lucru neobişnuit, deşi trist pentru mulţi artişti.
Geniul lui Puşkin reiese tocmai din spontaneitatea şi libertatea stilului cu care reuşeşte de fiecare dată să surprindă aspecte ale unei vieţi literare complete şi desăvârşite prin perfecţiunea ei. Datorită tematismului diversificat abordat, deducem libertatea spiritului său demiurgic care îşi duce nu numai versurile, ci şi proza cu o îndemânare de un talent şi lirism libertar unic. Cu alte cuvinte, hiper-elanul creator, considerat astăzi condiţie primară a lui Puşkin şi a operei sale se remarcă printr-o beţie a sentimentelor, starea de permanentă tensiune şi iremediabilă nostalgie şi facultatea de a crea poetic repetând actul genezei.
Citindu-l pe Puşkin, fie că vorbim de tema socială sau cea a vocaţiei poetului care capătă uneori origini sacerdodale, asemeni asceţilor, fie că aducem în discuţie tema naturii care pe alocuri are impregnate nuanţe de panteism de spirit creştin rus, fiind un sălas unic al dumnezeirii revelată de versul puşkinian de o continuitate fără de cusur, Puşkin îşi revendică titlul bine-meritat de întemeietor literar şi de poet naţional pentru Rusia, iar prin caracterul său universal pentru orice cititor, devine fără doar şi poate independent de graniţele culturale contemporane.
____
Bibliografie:
C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967
http://feb-web.ru/ Фундаментальная электронная библиотека “Русская литература и фольклор”
sursa foto
***
Daniela Gheorghiță este studentă în anul II la Facultatea de Limbi şi Literaturi străine, secţia Filologie, specializarea Engleză-Rusă. Se consideră o adevărată rusofilă, având în vedere vastul fundament cultural al Rusiei, motiv pentru care a ales să înveţe limba lor pentru a le înţelege mai bine mecanismele culturale. Prin cercul de Societate şi Cultură încearcă să propun subiecte din literatura universală mai puţin dezbătute, pentru a le populariza.