După ce am publicat articolul precedent au existat nelămuriri privitoare la legenda din care autorii ansamblului Grota s-au inspirat, astfel că am hotărât să discut problema creației artistice și a sursei de inspirație prin prisma a doi sculptori care au folosit mitologia în arta lor, Dimitrie Paciurea și Ion Jalea.
Pentru realizarea proiectulului pentru ansamblul Grota tânărul Paciurea, întors recent de la studiile din străinătate, este recomandat de fostul său profesor Vladimir Hegel. Paciurea alege să ilustreze o legendă din munții Bucegi, legenda cascadei Urlătoarea. Într-un volum al lui Gh. Silvan, tipărit în 1908, legenda este povestită astfel: doi păstori frați iubeau aceeași păstoriță. Într-o zi neguroasă în care cei doi o urmăreau pe fată fără să știe unul de celălalt, când se apropie și vor să o prindă, aceasta se sperie și cade într-o prăpastie, metamorfozându-se în cascadă, căzând de atunci, necontenit de pe stânci, și în căderea ei plânge fără încetare, după cum spune autorul. Tinerii, îngroziți, rămân stană de piatră lângă locul accidentului. Eu găsisem în altă sursă o variantă, menționată în articolul precedent, în care cei doi nu au apucături de voyeur și nici nu sperie fata pe ceață, dar fata tot se aruncă în abis, pentru că nu poate alege între cei doi. Sursa găsită de cititorul nostru menționa că fata se îneacă și nu spunea dacă cei doi împricinați sunt sau nu frați. Diferențele sunt de subtilitate și normale pentru o legendă locală care a supraviețuit prin viu grai, fiind condimentată de fiecare povestitor în funcție de firea sa.
Nu cred că sunt relevante aceste detalii. Legenda a fost folosită strict ca motiv, iar sculptura lui Filip Marin (autorul nudului feminin din compoziție) nu este mai puțin frumoasă și deosebită dacă fata din legendă s-a transformat în cascadă în căderea ei sau s-a înecat. Gigantul lui Paciurea nu a devenit opera care l-a adus în atenția publicului iubitor de artă pentru că era frate cu rivalul său și pentru că urmărea o păstoriță pe crestele munților. Legenda transpune motivul dragostei neîmplinite, care devine extraordinară și tragică tocmai prin imposibilitatea existenței ei. Iar acest motiv este recurent în mitologia fiecărui popor.
Cred că, mai degrabă proiectul a înfățișat mitul Cascadei Urlătoarea, întrucât obiectivul turistic respectiv era apreciat de regele Carol I, care avea și un traseu care lega Castelul Peleș de cascadă, iar Regina Maria poposea în plimbările călare, în apropierea ei, pe o piatră în formă de tron domnesc, căreia i-a rămas numele Fotoliul Reginei.
Creația artistică depășește inspirația care i-a dat naștere. Ea are o viață și o forță proprii, care devin, din momentul terminării actului artistic, independente chiar față de creator. Sursa de inspirație folosită poate ajuta privitorul doar pentru crearea unui context, pentru întelegerea anumitor aspecte formale, dar cam atât. Opera de artă nu este strict legată de povestea care i-a dat naștere, cu atât mai mult, dependentă, astfel încât curiozitățile legate de aspecte minore ale motivului folosit devin jignitoare.
Geniul artistic constă în viziunea proprie asupra unui aspect, fie el mitologie, lume contemporană, un chip sau o situație. Iar pe lângă acest unghi din care privește mai este vorba și de aptitudinea de a-și materializa ideea astfel încât să fie înțeles de privitor. Dintre sculptorii care au realizat statuară de for în secolul al XX-lea, am o mare admirație pentru doi artiști: Dimitrie Paciurea și Ion Jalea. Le-am cunoscut opera încă din liceu și i-am respectat, elogiindu-i de fiecare dată pentru destinul dificil. Poate chiar din acest motiv, lucrările lor au viață și vorbesc, așa mute cum sunt, despre lumile atemporale ale eroilor, himerelor și formelor perfecte. Critica de artă și interviurile lui Ion Frunzetti m-au făcut să îi pot cunoaște ca persoane și să îi îndrăgesc mai mult.
Dimitrie Paciurea a trăit toată viața în umbra lui Brâncuși. Contemporan cu acesta, Paciurea nu a revoluționat pentru totdeauna lumea sculpturii rupând forma pentru a căuta esențialul. El a avut altfel de căutări, a observat alte lumi. A ajuns în lumea himerelor, creând esențe materiale pentru stări și spirite fugare, precum războiul, noaptea, apa, pământul. Nu a avut nemulțumiri la nivelul formei, pentru a o căuta pe cea perfectă, așa cum făcea Brâncuși, ci a fost mulțumit cu ea, cu figurativul comun. Pentru ce voia el să exprime soluția unui figurativ banal și corect era chiar de dorit. El exprima prin figura banală esențe neobișnuite, iar Brâncuși căuta esența figurii banale ajungând la forme neobișnuite. Asta nu înseamnă ca vreunul din ei e mai prejos, ci doar că văd lumea din unghiuri diferite.
Pentru Paciurea, Gigantul era rezultatul unor căutări. Problema pusă de motivul omului puternic, eroic, atât fizic, cât și psihologic apare la Paciurea mai devreme de momentul comenzii pentru Expozițiunea de la 1906, dar se concretizează atât de frumos! Omul puternic, dar a cărui forță e absolut inutilă când groaza pierderii iubirii îl împietrește este și azi la fel de viu ca atunci când a izvorât ca idee în mintea artistului. Gloria artistului constă în capacitatea de a transpune în ille tempore un sentiment atât de subtil și trecător.
Problema eroului, a omului perfect, bun, puternic și drept devine la Ion Jalea (care la un moment dat i-a fost elev lui Paciurea) o adevărată religie. Căutarea vitalității și forței îl duce pe Jalea spre o altă lume: mitologia. Găsind motivele atât de bine conturate ale eroilor în mitologia greacă și nu numai, el oscilează în opera sa între bine și rău, între puternicul bun (Hercule) și puternicul rău (Lucifer). Acest cult pentru erou poate că își are rădăcinile în perioada primului război mondial. Ion Jalea a participat la război ca ofițer de rezervă, nelipsindu-se de îndeletnicirea de sculptor nici aici: asemenea unui Grigorescu al materiei, el modelează cu lut luat din râpă și ars ulterior la Mănăstirea Cașinului așa-zisele „schițe de front” (mici sculpturi cu soldați slabi și flămânzi și compoziții inspirate din situațiile de front în care se vede compătimirea pentru mizeria și suferințele acestora). Tragica întâmplare din august 1917 de la Mărășești, unde este grav lovit de schijele unui obuz, îl va lăsa fără mâna stângă. Cu toate acestea, ba chiar cu o ambiție mai mare decât până atunci, va continua și schițele de front, iar după război va lucra mult și extraordinar până la vârsta de 96 de ani (își pierde mâna la 30 de ani).
Legat de acest moment, într-un interviu realizat de Ion Frunzetti la 21 iunie 1941, Ion Jalea va spune: Faptul că războiul trecut nu mi-a lăsat decât o singură mână, nu sporește, nici nu scade meritul meu. Poți avea șapte brațe fără să fii în stare a tăia cât unghia-n cartof și poți să n-ai nici unul, dacă vezi clar în minte statuia. De asemenea, întotdeauna a fost discret în legătură cu acest incident, nedorind să fie publicate prea multe date. Cred că acesta a fost modul său de a fi erou, forța și vitalitatea sa: actul creației; chiar dacă nu a mai putut niciodată să își care sculptura în spate prin centrul Bucureștilor, cum a făcut la prima expoziție la care a participat.
O compoziție începută înainte de război, Hercule doborând centaurul, este desăvârșită la Paris, fiind prezentată la Salonul de Toamnă, în 1920. Ulterior, în 1922, în țară, sculptorul anunță că Hercule este o sculptură monumentală, îndrăzneață, făcută pentru a fi așezată în aer liber, într-un parc. Pentru autor, Hercule întruchipa glorificarea forței umane, frumusețea, sănătatea, eroul pozitiv care învinge monstruozitatea și urâțenia simbolizate de centaur. Lucrarea a fost cioplită în piatră în 1925 și așezată în Parcul Barbu Delavrancea de la Șosea[1]. Ulterior a fost mutată, iar astăzi se află în parcul Herăstrău, în apropierea lacului.
Faptul că a folosit sursa mitologică doar ca motiv este cel mai bine redată de abordarea diferită de arta clasică, grecească pe care o adoptă. Sculptorul a ales să reprezinte momentul în care Hercule este pe cale să îl învingă pe centaurul Nessus, care, potrivit mitului, îi furase soția. Față de echilibrul sufletesc al statuilor antice, în opera lui Jalea predomină clocotul pasional, efortul fizic care denotă și frământări lăuntrice, exprimate prin ritmul compozițional.
Un torso, un nud, mi s-au părut întotdeauna o experiență interioară mai bogată decât portretul […] Nudul e interpretare, subiectivism și frână reală în același timp, va spune Ion Jalea în cadrul aceluiași interviu.
Avem de-a face, așadar, cu două opere de artă care preiau personaje ale unor întâmplări legendare, dar, cu toate acestea, ele au o valoare independentă de contextul care le-a dat naștere. Nici măcar contextul social-istoric sau viața personală a artistului nu sunt importante pentru opera de artă, decât, poate, în contextul categorisirii într-un anumit stil artistic.
O operă de artă e frumoasă și valoroasă prin sine, prin simpla sa existență.
Bibliografie:
Frunzetti, Ion, Dimitrie Paciurea, Meridiane, București, 1989;
studiu monografic, Meridiane, București, 1971
Frunzetti, Ion, Disparate, Meridiane, București, 2002
Frunzetti, Ion, Scrieri. Prietenii mei artiștii, volumul II, Europolis, Constanța, 1997
Gadamer, Georg, Adevăr și Metodă, Teora, București, 2001
Mihalache, Marin, Ion Jalea, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956