Atât Carol I, cât și Elisabeta s-au implicat masiv în modernizarea Vechiului Regat, încurajând dezvoltarea artei, arhitecturii, industriei și infrastructurii. Cuplul regal a importat artiști și arhitecți străini, a patronat expoziții, a inițiat refacerea multor biserici și mânăstiri, a organizat concerte și a promovat stilul neo-clasic în arhitectura urbană, asigurând intelectualilor români accesul direct la curentele dominante în Occident.[4] Însă ceea ce a determinat contra-reacții la acest process – mai ales din partea Junimii – a fost exact spiritul vest-european, văzut ca străin de ceea ce este Românesc, al întreprinderii inițiate de dinastie. Arhitecți francezi, precum Lecompte du Noüy, erau implicați în renovarea bisericilor ortodoxe (adesea schimbând complet arhitectura vechilor monumente, cum a fost cazul cu biserica mânăstirii Curtea de Argeș) sau în organizarea pavilionului românesc la diversele expoziții internaționale de la Paris; cu alte cuvinte în crearea imaginarului românesc. De fapt, era vorba tot de o întreprindere cu accent colonialist, similar cu modul în care britanicii, spre exemplu, renovau și promovau templele indiene, ca suveniruri ale unei culturi exotice și inferioare.[5] Astfel, pe timpul domniei lui Carol I s-a desfășurat o adevărată bătălie pentru monopolul asupra simbolisticii naționale, rezumată în expresia junimistă a „formelor fără fond”.[6] Regele era văzut de către intelectualii junimiști, poporaniști și sămănătoriști ca un promotor al unei culturi străine, în timp ce monarhul însuși se vedea pe sine ca un misionar al civilizației germane, superioare.

În acest misionarism se înscrie de altfel și decizia de a construi castelul Peleș în munții Carpați. Ridicat în stilul neo-renașcentist germanic, Peleșul reprezenta un model de virtute teutonică în spațiul Balcanic, un avanpost al culturii germane în Orient.[7] Construit pe o poziție dominantă și solitară, pe lângă faptul că aducea aminte de peisajul bavarez al castelelor din Alpi, Peleșul simboliza faptul că regele a venit la nord de Dunăre ca un arbitru și ca un simbol al continuității vieții politice, aflat deci deasupra trivialelor bătălii politice. Nu Bucureștiul, ci Sinaia era adevăratul centru de putere, de unde monarhul semna și ținea acte oficiale (inclusiv tratatul secret al Triplei Alianțe) sau conducea cele mai importante ședințe (cum a fost Consiliul de Coroană din iulie 1914, la care s-a decis neutralitatea României în Primul Război Mondial). În consecință, Sinaia a devenit treptat un loc frecventat de protipendada bucureșteană și unde politicienii cei mai importanți ai momentului au înconjurat acest centru ocult de putere reprezentat de castelul Peleș cu propriile palate impunătare. Prin urmare, reședința de vară a regelui avea să fie tot mai mult vizitată de clasele înalte, ieșind în parte din ocultismul cu care se înconjurase înainte. Cu ocazia Consiliului de Coroană din 1914, spre exemplu, după mărturia lui Constantin Argetoianu, [c]orciturile levantine amestecate cu sânge țigănesc, ce constituiau societatea noastră aleasă, forfoteau toată ziua pe aleea centrală din fața Palatului, unde constituiseră un fel de bursă politică.[8] Totuși, Carol I a avut grijă să se detașeze de oamenii politici ai vremii, folosindu-se de o simbolistică distinctă. Înăuntrul castelului, pereții erau decorați cu tablouri reprezentându-i pe strămoșii familiei Hohenzollern, amintindu-le astfel politicienilor români de trecutul distinct și glorios al monarhului. Castelul Peleș reprezenta de fapt unul dintre elementele constitutive ale imaginarului dinastiei de Hohenzollern, ca dinastie germană.

Schimbarea imaginarului dinastiei Hohenzollern în România a început cu Ferdinand și Maria. Departe de a promova cultura germană, Maria spre exemplu apare în numeroase poze îmbrăcată în costum național românesc. De asemenea, imediat după moartea unchiului său, Ferdinand a declarat în Parlament că va fi un bun român.[9] În sfârșit, poate că cel mai puternic s-a conturat contrastul dintre modul în care vedea Carol I dinastia de Hohenzollern și modul în care a fost promovată de urmașul său, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, atunci când împăratul Germaniei, Wilhelm II, a șters numele lui Ferdinand din Casa de Hohenzollern. Cu acea ocazie, Ferdinand i-a răspuns:

Dinastia mea este română! Este o greșeală să afirmi că este străină, germană! […] Românii nu l-au adus pe unchiul meu Carol să fondeze o dinastie germană la gurile Dunării […][10]

Astfel, Ferdinand a înțeles că odată cu guvernul Ionel Brătianu, când politica a luat o tentă tot mai națională, promovarea unui imaginar german al dinastiei din România nu mai era posibilă, iar în contextul dezvoltării unei puternice culturi autohtone nici nu mai avea sens.


[1] Vezi Christopher Ferrad, ‘The Sublime State’ în Visions of the Ottoman Empire: Scottish National Portrait Gallery (Edinburgh: Trustees of the National Galleries of Scotland, 1994); Linda Nochlin, The Politics of Vision: Essays on Nineteenth-Century Art and Society (London: Thames and Hudson, 1991); Michael Confino, ‘On Intellectuals and Intellectual Traditions in Eighteenth- and Nineteenth-Century Russia’ în Daedalus, Vol. 101, 2 (1972), pp. 117-149; Sławomir Mazurek și Guy R. Torr, “Russian Eurasianism: Historiosophy and Ideology” în Studies in East European Thought, Vol. 54, 1/2 (2002), pp. 105-123.
[2] Deringil, Selim, ‘”They Live in a State of Nomadism and Savagery”: The Late Ottoman Empire and the Post-Colonial Debate’ în Comparative Studies in Society and History, Vol. 45, 2 (2003), p. 311, 337 și  Ibid., ‘The Invention of Tradition as Public Image in the Late Ottoman Empire, 1808 to 1908’ în Comparative Studies in Society and History, Vol. 35, 1 (1993), p. 4, 13.
[3] Mark Bassin, ‘Russia between Europe and Asia: The Ideological Construction of Geographical Space’ în Slavic Review, Vol. 50, 1 (1991), pp. 1-17; Austin Jersild, ‘Faith, Custom, and Ritual in the Borderlands: Orthodoxy, Islam, and the “Small Peoples” of the Middle Volga and North Caucasus’ în Russian Review, Vol. 59, 4 (2000), pp. 512-529. Vezi și Henry Kissinger, Kissinger, Henry, Diplomacy (New York; London: Simon & Schuster, c1995), p. 143: ‘Russia perceived itself not as a nation but as a cause, beyond geopolitics, impelled by faith, and held together by arms’.
[4] Shona Kllestrup, Art and Design in Romania: 1866-1927. Local and International Aspects of the Search for National Expression (Boulder: East European Monographs, 2006), p. 20.
[5] Frederick Cooper și Jane Burbank, Empires in World History: Power and the Politics of Difference, (Princeton: Princeton University Press, 2010), p. 332
[6] Titu Maiorescu, “În contra direcţiunii de astăzi a culturei române”, Convorbiri literare, 2/9 (1868), 305-306 apud Keith Hitchins, Rumania. 1866-1947, p. 62
[7] Kallestrup, Art and Design in Romania, p. 24.
[8] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine: Amintiri din vremea celor de ieri, vol. II, partea IV (București: Humanitas, 1991), p. 105.
[9] I. G. Duca, Memorii, vol. 1 (Bucureşti: Editura Expres, 1992), p. 94.
[10] Guy A. Gauthier, Missy. Regina României, translated by Andreea Popescu (Bucureşti: Humanitas, 2000; original publicat în franceză) apud in Scurtu, Ferdinand I, p. 23.

sursa foto