„Ca artist nu e firesc să-ţi renegi ideile şi trăirile proprii pentru a face lucrări care să placă.” – Mircea Nechita, a cărui artă este ca un muzeu al amintirilor din trecutul rural.
Mircea Nechita s-a născut în 1963 în Tg. Lăpuș, Maramureș, loc care i-a marcat o mare parte din creaţie. Preocupările sale artistice includ xilogravura, grafica de şevalet și de carte, pictura, sticla, ceramica și metalul, gravate sau pictate, precum şi sculptura mică şi designul de interior. Lucrările sale se regăsesc în colecţii publice şi private, iar activitatea sa este prolifică, dovadă fiind numeroasele expoziţii personale şi de grup. Am stat de vorbă cu Mircea Nechita despre nostalgia pentru satul copilăriei şi arta ca mod de viaţă în Bucureşti, iar poveştile sale mi-au trezit şi mai mult interesul pentru lucrările pe care le făureşte cu atâta pricepere.
În arta dumneavoastră este evidentă bogăţia exprimării plastice. Cum este să lucraţi în atâtea medii artistice?
Din punct de vedere tehnic nu este foarte complicat. Am avantajul unei educații tehnice, anterioare celei artistice, originea în mediul rural unde omul gospodar trebuie să se priceapă la a face cam tot ce trebuie pe lângă casă, și un tată meseriaș universal care considera că trebuie să ştii să faci orice. Astfel că am învățat să fac o grămadă de lucruri utile și inutile în contextul vieții din mediul urban și într-o societate tot mai îngust specializată. Din punct de vedere artistic nu e un avantaj sau dezavantaj major în a te exprima. E mai degrabă o opțiune personală, noțiunea de arte majore și minore fiind demult perimată. Poate fi un avantaj în sensul supraviețuirii artistice deoarece am la dispoziție o ofertă/cerere mai bogată, ca lucrări și obiecte artistice. Însă este un avantaj și în sensul interesului personal pentru conceptul „Arta în viața de zi cu zi” ca o contrapondere la avalanșa de obiecte urâte, din plastic, de unică folosință, imitații de ceva, care sufocă sensibilitatea și pervertesc gustul pentru frumos.
Firește că utilizarea unei singure tehnici pentru a te exprima artistic, clasică, veche sau nouă, precum și a unui singur stil (sau manieră) poate duce la obținerea prin repetare continuă a unor performanțe tehnice remarcabile. Există lucrări de artă în care asta e tot ce contează. Investiția de timp si preocupare în a căuta metode și tehnici noi te face să o iei adesea de la capăt, învățând de la zero să folosești ceva sau altceva. Nu e „rentabil” în nici un fel. O lucrare în care ai desenat minuțios și anevoios toată suprafața cu vârful acului de gravat se va vinde în cele mai multe cazuri mult mai ieftin decât o pictură de aceeași dimensiune, cu pastă groasă, prelucrată cu cuțitul sau pensula lată, în câteva minute „de grație”.
Multe dintre lucrările dumneavoastră par să ilustreze fragmente dintr-un muzeu al amintirilor din trecutul rural. Cum era lumea atunci şi cât de mult vă inspiră nostalgia pentru timpul de aur?
În mod normal oamenii îşi amintesc adesea şi cu plăcere de copilărie, aceasta fiind (de obicei) o perioadă percepută ca fericită, lipsită de grijile şi problemele majore pe care le trăiesc şi le rezolvă adulţii. Apoi, primele senzaţii şi experienţe din orice sunt percepute mai intens, rămân mai adânc întipărite în memorie, rămân mereu importante pentru noi şi ne marchează mai mult sau mai puţin conştientizat. Mediul rural are câteva caracteristici speciale. Fireşte, relaţia cu natura. Dar şi relaţiile dintre oameni sunt altele decât într-un mare oraş. Există un concept în psihologie privind organizarea şi ierahizarea în mod natural în comunităţile sau grupurile mici. Într-un sat mic, oricum şi oricine ai fi, ,,eşti cineva”. O identitate precisă cu o ereditate şi un trecut cunoscut, eşti o persoană importantă pentru comunitate, nu numai pentru familie, prieteni, vecini, chiar dacă nu excelezi în dotări şi calităţi. Într-un mare oraş poţi fi un anonim şi un nimeni chiar dacă eşti un geniu. Vedetismul şi popularitatea nu ţin atât de calităţile individului, cât de conjunctura şi de mijloacele tehnice (deci bani) implicate în popularizarea unei imagini mai degrabă fabricate artificial decât reale. Trecutul meu a fost în mediul rural, nu cred că aş fi fost la fel ca fire şi mentalitate în cazul în care m-aş fi născut sau aş fi crescut într-o aglomeraţie urbană. Lumea de atunci şi de acolo evident că era diferită din foarte multe puncte de vedere faţă de lumea de aici şi de acum. Aş putea argumenta cu succes afirmaţia „total diferită”. Mai ales că eu am trecut dintr-un comunism soft, slab implementat şi neclar, perceput ca realitate socială într-un sat mic şi izolat din Maramureş (numit Peteritea), în capitalismul sălbatic iraţional şi anarhic din Bucureştiul începutului de an 1992, cu oamenii lui agitaţi, nerăbdători şi nevrotici în tranziţia spre nu se ştie ce, începută haotic şi continuată aberant, veşnic neterminată.
Trecutul şi amintirile mă urmăresc obsedant, până şi în vis, nu numai pentru că e vorba de viaţa mea, ci şi pentru că sunt experienţe netrăite şi neconsumate până la capăt, neîmpliniri transformate în obsesii şi veşnice regrete. Nu numai timpul s-a dus pentru totdeauna, dar lumea din care vin e o civilizaţie aproape dispărută, o lume care moare cu fiecare clipă, cu fiecare zi şi cu fiecare an.
Chiar dacă sunteţi puternic inspirat de Maramureş, acum locuiţi în Bucureşti. Venirea în capitală s-a datorat şansei lansate de oraşele mai mari, eventual de centrele artistice?
Venirea în capitală s-a datorat nevoii unei educaţii artistice solide, serioase, deci expoziţii, galerii de artă, muzee, şi fireşte, Facultatea de Arte Plastice, unde am fost admis abia în 1993, la cea de-a şasea încercare. Neavând profesori de desen la şcoală în afară de cei de la Şcoala Populară de Artă, unde făcusem cursuri de pictură, evident că nu aveam nici cultura artistică vastă, nici cunoştinţe tehnice vaste, dar nu am venit cu intenţia de a rămâne în Bucureşti, mai ales că lăsam în urmă un mediu cunoscut şi plăcut, familie, prieteni, relaţii sentimentale.
Poate azi, mai ales datorită internetului şi posibilităţilor multiple de comunicare şi informare, dar şi a altor schimbări ale vieţii, nu aş mai fi venit în Bucureşti. Oricum nu m-am adaptat mentalităţii generale a Bucureştiului şi în afară de partea artistică şi culturală care este ceva mai bogată aici, iar în provincie aproape inexistentă, nu ştiu ce ar fi de regretat. Însă ceilalţi membri ai familiei ar părăsi Bucureştiul poate doar pentru un oraş mai mare şi mai civilizat.
În ce vă găsiţi inspiraţia în Bucureşti?
Un artist seamănă întrucâtva cu o cutie de rezonanţă, vibrează la tot ceea ce-l atinge. De asemenea, o lucrare de artă poate avea ca punct de plecare o problemă care deranjează şi nu poate fi rezolvată altfel decât transformând-o în ceva interesant şi frumos. Cred totuşi că cei mai mulţi artişti nu fac o artă legată direct şi dependentă de locul şi mediul în care trăiesc, unii nici de timpul în care trăiesc. Aş putea să mă autoexilez în atelier pentru tot restul vieţii şi nu cred că aş avea probleme în ceea ce priveşte inspiraţia. Dar viaţa de noapte aşa cum o văd eu, poveştile trăite aici, mahalaua şi periferiile au o poezie a lor şi un anume farmec. Ciclul de lucrări „Oraşul noaptea”, „Plimbarea de seară”, „Colivii de aur şi argint” au în principal ca subiect viaţa urbană supraaglomerată şi haotică, uneori dură şi nemiloasă. Sau relaţia mea cu acest mediu, modul cum îl percep. Oricum viaţa oamenilor mă interesează şi inspiră la modul general, doar că nu mă interesează instantaneele, fotograme ale clipei. Însă viaţa politică sau anumite evenimente sociale îmi creează (re)sentimente mult prea puternice pentru a le transpune artistic. Am avut nişte campanii precum „România, te-am iubit” sau „Ţara-mamă vitregă”, dar în principiu îmi vine să pun mâna nu pe creion sau pensulă, ci pe mitralieră. Un fost coleg de facultate din Bulgaria zicea că românii sunt un popor extraordinar, harnic, inteligent, ospitalier, doar că jumătate dintre ei ar trebui împuşcaţi imediat.
Senzualitatea, carnalul sunt şi ele teme centrale. Ce rol au acestea în creaţie?
Instinctul sexual este unul din cele mai puternice în toată lumea vie, uneori anihilând chiar instinctul de supravieţuire. E drept că este legat de perpetuarea speciei şi funcţionează oarecum automat. La om, necesităţile de bază (hrană, odihnă) o includ şi pe cea sexuală. Deci sexualitatea sau senzualitatea sunt prezente mereu în viaţă, inclusiv în viaţa socială, mai concret sau mai disimulat. Este firesc să fie reprezentată şi artistic ca latură importantă a vieţii, sau uneori ca temă centrală. Abordările, însă, sunt individuale, în funcţie de atitudinea personală. Un ascet care şi-a anihilat instinctul sexual nu ar vedea rostul unor preocupări sau reprezentări senzuale, iar din punctul de vedere al unui om care consideră sexul un păcat, o chestie ruşinoasă sau penibilă, până şi cea mai banală aluzie sau reprezentare senzuală/sexuală este condamnabilă. Viaţa speciilor evoluate încă depinde de sex pentru a se perpetua. La om, lucrurile sunt mai complexe, iar atitudinile individuale în privinţa asta foarte diferite. Pe lângă factorii culturali sau de mediu, fiziologicul fiecărui individ determină trebuinţele mai mari sau mai mici şi atitudinea exterioară. Instinctul sexual este din punctul meu de vedere cel mai viu, mai orientat spre viaţă şi spre viitor. Îl utilizez firesc spre a compensa tendinţe prea puternice spre nostalgie şi reverie, chiar dacă utilizează mai degrabă elemente din trecut decât din prezent. Am muncit cu plăcere zece ani într-o mare fabrică textilă unde lucrau 12.000 femei pentru că era convenabil şi comod din punct de vedere sexual, chiar dacă necesităţile artistice sau culturale nu erau în nici un fel satisfăcute în mediul respectiv şi am ezitat îndelung în a-mi urma calea artistică la un nivel mai ridicat, renunţând la compania de zi cu zi a „iubitelor mele colege”.
Homo sum… deci reprezentările senzuale/carnale/sexuale mai mult sau mai puţin directe sunt urmarea dorinţelor care te duc cu gândul din prezent în viitor, dar mai ales în trecut.
Spuneţi-mi câteva lucruri despre simbolurile cu care lucraţi. Câte sunt desprinse din imaginaţie şi câte fac parte din experienţa realităţii de zi cu zi?
Atunci când în imaginile pe care le produci tinzi mai degrabă să spui ceva sau să povesteşti (ţie însuţi sau altora), vrând-nevrând eşti nevoit să apelezi la reprezentări simbolice, la forme mai stilizate, mai simplificate, mai generalizate, poate esenţializate. Fireşte, nu atât de abstracte precum cele din limbajul vorbit sau scris. Chiar dacă aş aspira teoretic spre o mai mare spiritualizare în artă, sunt în primul rând prea legat de viaţa concretă şi în al doilea rând consider că arta nu se adresează doar inteligenţei reci şi raţiunii, ci mai degrabă emoţiilor şi sentimentelor. Ştiinţa şi învăţarea nu pot fi decât factori ajutători. Deci simbolurile la care apelez sunt în cea mai mare parte elemente concrete ale vieţii, uneori banale, dar încărcate cu forţa de reprezentare, sau doar elemente ale poveştii. La modul cel mai general posibil, îmi împart operele în două mari categorii: studii şi compoziţii.
Cred că studiul este necesar şi folositor, indiferent dacă utilizezi reprezentări hiperrealiste sau total abstracte în arta ta. Nenumărate exemple clasice, celebre din istoria artei argumentează această părere. Deci am făcut studii după natură cu plăcere, în scopul cunoaşterii şi înţelegerii formelor, chiar dacă nu urmăream să le pot reproduce înfăţişarea, ci să o modific sau să o distrug. În compoziţii, în general, îmi place să am multe detalii, care să se citească în timp, adesea supraîncărcând imaginea, chiar dacă încerc să găsesc modalităţi de a mă opri şi de a nu dezechilibra relaţia plin-gol. Practic, mi-e greu să mă abţin…
Cât a contat pentru viitorul dumneavoastră în calitate de artist îndrumarea profesorilor Mircia Dumitrescu, Nistor Coita, Marcel Bunea şi Niculita Secrieriu?
Nu am fost în general un elev sau student comod, care nu pune întrebari, care nu creează nici probleme, nici sentimente sau resentimente. Relaţia profesor-student, mai ales la Arte Plastice, unde aceştia au mai puţini studenţi şi sunt „profesori îndrumători”, trebuie în mod obligatoriu să fie ceva mai strânsă, profesorul fiind obligat să-ţi urmărească şi să-ţi coordoneze pe parcursul anilor de studiu drumul şi evoluţia artistică. Le datorez mult profesorilor şi cred că au investit în mine mai multă muncă şi preocupare decât în mod obişnuit. Cât mi-au fost profesori am avut timp să ne împrietenim, să ne certăm şi să ne reîmprietenim. La un moment dat (tocmai aflasem de moartea lui Nistor Coita), i-am trimis lui Mircia Dumitrescu o scrisoare în care îmi exprimam retroactiv mulţumirile, îndatorarea şi sentimentele pentru perioada în care mi-a fost „profesor îndrumător”. Din îndrumarea şi sfaturile lor am luat cât de mult am putut, chiar aveam nevoie, dată fiind educaţia artistică anterioară deficitară şi nevoia interioară de a-mi lămuri diverse aspecte ale artei sau studiului artistic. Din ceea ce fac ei ca artişti am luat ce mi-a trebuit sau plăcut, dar la fel am luat din tot ceea ce fac artiştii lumii a căror operă o cunosc şi îmi pare interesantă sau plăcută. Şi asta se întâmplă în mod firesc. Oricum, nu am fost şi nu mi-am dorit să fiu un epigon şi nici urmaşul sau imitatorul cuiva, în niciun fel. Fiecare are viaţa şi drumul său, interesele şi poveştile proprii. Nu mi se pare nici pe departe o calitate asemănarea evidentă a lucrărilor elevilor cu cele ale profesorului.
Cum s-au dozat în cariera dumneavoastră talentul, şansa şi critica venită din partea publicului?
Nu m-am priceput prea bine să profit de şansele avute, poate chiar foarte multe şi nu m-am priceput prea bine nici să-mi fac viaţa personală în aşa fel încât să mă ajute în carieră, ba dimpotrivă. M-am bazat, acum aş tinde să zic că prea mult, pe capacitatea de a munci foarte mult, atât fizic, cât şi intelectual. Fireşte că m-am suprasolicitat în mod constant, însă multă vreme am rezistat cu succes, datorită originii, obişnuinţei şi antrenamentului de acasă, unde toţi oamenii muncesc exagerat de mult. Am profitat puţin de şansele avute, fiindcă ,,a profita” nu corespunde mentalităţii mele de a aştepta rezultate şi recompense doar în urma unor eforturi remarcabile. Acum cred că a fost o greşeală, dar o repet. Talentul a existat sau cel puţin aşa înţeleg eu uşurinţa cu care-mi vin ideile şi cu care înţeleg lucruri care ţin de exprimarea în artă. Critica a fost şi laudativă, şi constructivă, şi fără sens sau importanţă. E firesc să ţii cont de critica avizată, dar ca artist nu e firesc să-ţi renegi ideile şi trăirile proprii pentru a face lucrări care să placă. Să faci o artă neutră şi plăcută, o artă comercială, dacă tu nu ai astfel de idealuri artistice, înseamnă doar să-ţi exerciţi abilităţile tehnice, nu să fii artist…
Fireşte că am făcut concesii, constrâns de nevoia de a asigura traiul de zi cu zi al familiei în condiţiile dificile ale prezentului şi nu consider că este condamnabil dacă rămâi într-o zonă relativ neutră şi faci lucrurile bine cel puţin din punct de vedere tehnic şi al reprezentărilor.
În cazul dumneavoastră profesia a reuşit să devină un mod de existenţă?
Da, dar cu multe sacrificii şi eforturi, iar uneori cu rezultate sub aşteptări. Am renunţat la a fi profesor în şcoală după doar câţiva ani, nu numai pentru că voiam să fac exclusiv artă, dar şi din cauza banilor puţini, a lipsei de perspective concrete, a debusolării generale şi lipsei de coerenţă a învăţământului românesc de stat. Trei ani am reuşit să fiu doar artist şi să câştig mai bine decât ca profesor. Apoi, problemele familiare au crescut şi nivelul de trai general în România a scăzut, iar pentru a compensa am început să lucrez în domeniul designului de interior, de la proiecte la nivelul de execuţie concretă, câştigând bine, dar muncind foarte mult, în anumite perioade 15-20 de ore zilnic. Însă niciodată nu am încetat a lucra şi a gândi artă. „Desenele de adormire” datează din perioadele de muncă fizică intensă în construcţii. Mi-am dus „de lucru” artistic chiar şi în Austria sau Franţa.
A fi artist ca mod de existenţă înseamnă nu numai să produci artă şi să câştigi din asta pâinea noastră cea de toate zilele sau mai mult, caviarul, şampania scumpă etc., ci să gândeşti şi să trăieşti arta clipă de clipă, cu continuitate şi program ideatic şi producţional. Apoi, împlinirea sau neîmplinirea artistică rezultă şi din modul în care ai reuşit să-ţi creezi condiţiile care să faciliteze creaţia sau să o îngreuneze. Nu sunt mulţumit de ceea ce am reuşit să realizez ca artist pentru că eforturile, munca depusă şi aşteptările depăşesc cu mult rezultatele. Şi nici nu am ajuns să trăiesc fără alte griji sau preocupări decât cele artistice.
Colaboraţi cu galerii, însă sunteţi foarte activ şi în online. Preferaţi un anumit tip de promovare? Credeţi că un artist se vinde mai bine singur?
Nu cred că un artist se vinde mai bine singur. Cunosc cazul lui Picasso care era şi un bun negustor, dar în general artiştii nu se prea pricep să vândă. Trăim într-o lume de specialişti, în artă galeristul sau impresarul de artă se ocupă doar de vânzarea artei, activitatea asta devenind din ce în ce mai complexă. (În mod normal ar trebui să o cunoşti mai bine decât mine). Ca să vinzi de unul singur, trebuie în principiu ca o lucrare de artă să ajungă să fie văzută şi cunoscută de cel care ar dori să o aibă în posesie şi care este dispus să ofere pentru ea cel puţin preţul minim acceptat. Vânzând singur, din atelier, poţi să-ţi permiţi să vinzi mai ieftin, nemaiavând de împărţit cu nimeni (galerie, impozit etc.), dar asta presupune fie să ai deja o oarecare notorietate şi un grup relativ numeros de ,,prieteni amatori de artă” sau colecţionari, fie o mare abilitate în relaţiile sociale şi comerciale. În artă, mai mult decât în alte domenii, publicitatea şi investiţia în crearea de imagine tind să aibă ca rezultat crearea de valori arbitrar stabilite, valori simbolice adăugate muncii concrete, dar şi travaliului intelectual, inspiraţiei, talentului şi pregătirii artistului. Asta pentru că nu poţi să cuantifici exact criteriile de valoare ale unei opere de artă. Piaţa de artă, căreia am căutat multă vreme să-i înţeleg regulile fără a izbuti să găsesc raţionalitate, exactitate şi transparenţă, pare să funcţioneze ca un sistem piramidal unde direcţiile şi valorile sunt impuse de cei din vârf, după criterii de natură pur economică. Nu ai cum să explici de ce o lucrare fără calităţi artistice deosebite şi care evident că nu a necesitat nici efort, nici timp şi nici pregătire artistică sau studii se vinde cu un preţ mare. Nici de ce o alta a cărei calitate a reprezentării e remarcabilă se vinde la un preţ mai mic decât cel al materialelor care o compun. Nu vreau să spun că valoarea unei lucrări de artă poate fi stabilită după valoarea materialelor folosite şi timpul de execuţie, dar există diferenţe uriaşe între valoarea artistică a unei lucrări şi preţul cu care se vinde. Criteriile de calitate în artă sunt oricum greu de definit exact, iar cei care investesc bani importanţi în artă pot să nu aibă un simţ estetic foarte dezvoltat, ci doar să fie buni cunoscători ai pieţei sau să aibă consilieri ,,specialişti” în (piaţa) de artă. Valoarea artistică poate să fie cu totul alta decât preţul cu care se vinde o lucrare de artă, stabilit de sistem.
Colaborez cu galerii pentru că este firesc, aş prefera să nu mă ocup decât de ,,producţia artistică”. În România există proporţional mulţi artişti şi puţine galerii, comparativ cu alte ţări care au un nivel de trai mai ridicat. Firesc, arta nefiind un produs de strictă necesitate. Am început să vând prin galerii cam din anul al V-lea de facultate, dar am mizat poate prea mult pe galeriile UAP şi muzee. Atunci făceam şi vindeam exclusiv gravură şi mă avantaja să am multe lucrări (mai ales în mape, la preţuri mici) în multe galerii, dar numărul galeriilor UAP cu vânzare s-a redus continuu. Azi, în Bucureşti, UAP nu mai are nicio galerie cu vânzare, iar galeriile de muzeu (Muzeul Naţional de Artă, Muzeul de Artă Constanţa şi altele la care vindeam gravură mică şi obiecte mici gravate sau pictate) s-au închis şi ele cu câţiva ani în urmă.
Cred că internetul şi vânzările online ar putea fi o şansă pentru artiştii producători de gravură. Încă nu am o galerie virtuală. Totuşi, fără a intenţiona asta în mod explicit mi s-a întâmplat să vând de destule ori, contactat de persoane care au văzut lucrările pe internet, mai ales pe contul de Facebook.
O promovare eficientă trebuie să fie făcută cu pricepere, metodic şi cu perseverenţă. Uneori cu investiţii importante. Încă nu pot să fac asta singur şi nici să investesc în asta, iar în ceea ce priveşte siturile personale, am înregistrat câteva eşecuri importante pentru că nu am colaborat cu profesionişti. Totuşi, o anume promovare naturală se întâmplă de la sine datorită activităţii expoziţionale destul de intense (ex. din octombrie 2017, 3 expoziţii personale, 6 expoziţii de grup, 3 expoziţii comune).
surse foto: Mircea Nechita