În viitorul apropiat, o piesă scrisă de Petro Ionescu şi montată de Cristian Ban, povesteşte în tonuri nuanţate despre viitor, despre viaţă, despre regretele unor momente ratate, precum şi despre clipa finală care va sosi într-un mod simplu şi ordinar.
Spectacol al spaţiului Reactor, În viitorul apropiat abordează tema a finitudinii, precum şi modul în care omul îşi gestionează timpul rămas. Cu toate că reprezentaţia este presărată adeseori cu momente amuzante, acestea sunt doar o scoarţă a subiectului propus. Odată ce se termină râsetele, gravitatea semnificaţiilor privind nimicnicia existenţei devine acută, şi tonul spectacolului se schimbă într-unul sobru. În ciuda acestei solemnităţi, modul în care este tratat acesta se apropie de o viziune cinică, în detrimentul uneia tragice. Însă cinismul este utilizat doar pentru a ascunde cât mai bine fragilitatea care se manifestă invariabil atât pe scenă, precum şi în viaţă.
Cristian Ban reuşeşte să creeze o ambianţă atrăgătoare şi caldă într-un cadru care altminteri ar fi considerat steril şi impersonal, din pricina nuanţelor minimaliste. El apelează la acestea deoarece mesajul pe care îl transmite prin intermediul spectacolului transcende natura materială, plasându-se într-un mediu abstractizat. De asemenea, modul în care preferă să redea piesa este unul personal, care sparge barierele dintre spectator şi actor. Alegerea lasă impresia unei confesiuni a celor de pe scenă, a unei deschideri către un confident căruia actorul îi dezvăluie regretele, temerile şi melancoliile. Astfel se produce o intimitate profundă, iar răceala dintre actorii de pe scenă şi spectactori se diminuează, ba chiar dispare, pentru ca în schimb să ia locul un soi de familiaritate care să permită şi o deschidere mai amplă de la unul la celălalt.
Un alt punct tare al piesei este modul în care actorii reuşesc să redea structura sensibilă a acesteia, care emană asprimea realităţii şi care este, totodată, tratată cu uşoare tente de melancolie şi haz. De altfel, unul dintre momentele excelente ale producţiei este monologul actorului Cătălin Filip, care îşi imaginează şi descrie în mod detaliat ultima zi înainte de marea trecere. Acesta este punctul zero al piesei şi care creionează un tablou pe cât de emoţionant, pe atât de simplu: moartea nu va veni spectaculos, ci se va înfăţişa în rutina banală.
Celelalte prezenţe de pe scenă, Carina Bunea, Szolt Csepei şi Timea Udvari, au la rândul lor prestaţii frumoase ce întregesc fresca existenţială pe care o creionează spectacolul şi oferă, totodată, o profunzime sporită acestui subiect. Jocul lor construieşte un soi de realitate paralelă, în care spectatorul se află de ambele părţi ale scenei, regăsindu-se atât în cel care priveşte, cât şi în cel care se destăinuie, care îşi eliberează sufletul şi care scoate la lumină amintirile şi regretele pe care le-a adunat.
Petro Ionescu scrie cu migală şi cu sentiment, fără a se lăsa însă copleşită de sensiblerii, transformând totul într-o şaradă romanţată. Actorii au şi ei partea lor de contribuţie asupra textului, construindu-l alături de dramaturgă. Fiecare îşi conturează rolul astfel încât să i se potrivească ca o mănuşă, lăsându-şi propria amprentă, propriile amintiri, propriile trăiri, constituind astfel o experienţă veridică.
În viitorul apropiat imaginează un discurs cuprinzător şi cursiv, care atinge coarde sensibile şi care scoate spectatorul din starea de febrilitate provocată de obiceiurile zilnice, îi oferă un gând puternic la care să contemple, apoi îl lasă să-şi traseze propriile concluzii, fără a mijloci în vreun fel procesul. Efectul piesei are puterea să dăinuie pentru o perioadă îndelungată, tocmai prin simplitatea şi prin modul direct de exprimare scenică a temei atât de controversate.
În viitorul apropiat un spectacol dezarmant, unde orice aşteptare este suspendată, iar realismul piesei loveşte cu putere în firavul confort creat prin ignorarea realităţii. Este o experienţă care poate fi pe placul oricui îşi doreşte un mic instructaj, pentru cei care caută să pondereze acele valuri haotice care se ivesc în prezenţa acestui subiect. Printr-o dramaturgie minuţios construită, printr-o regie pusă ingenios la punct şi printr-un joc actoricesc plin de substanţă, reprezentaţia celor de la Reactor este remarcabilă şi merită o şansă din partea oricui îşi doreşte să renunţe la propria teamă şi să aprofundeze sfârşitul şi toate aspectele care sunt strâns legate de acesta.