Poliamorul este considerat mai degrabă o formă privilegiată de prostituţie, al cărei câştig vizat îl reprezintă plăcerea individuală.
Din ce în ce mai reprimat din punct de vedere istoric, sexul se manifestă îngrădit. Din forţă majoră care organiza activitatea colectivă, sexul, aşa cum este el cultivat de civilizaţie, îşi pierde statutul privilegiat, fiind considerat mai degrabă anormal şi, prin urmare, condamnabil.
Discursul despre sex poate fi explorat prin concentrarea asupra sferelor de acţiune ale moralităţii poliamorului. Normele sale sunt cristalizate în mediul familial, social, politic, în artă şi ştiinţă, fiind deci un instrument care acţionează în interiorul relaţiilor pe care individul le are cu lumea. Această practică este considerată mai degrabă deviantă, fiind discriminată de majoritate, însă poliamorul reprezintă totuși jocul și manifestarea omului în acord cu natura. Sexul poate fi examinat la distanţă de disciplinele care animă şi preocupă secolul nostru, cum ar fi politica, arta, psihanaliza sau economia. În felul acesta pare că moştenirea Antichităţii e cea mai în măsură să contureze valorile perpetuate de poliamor, reconstituind — prin întoarcerea la sexualitatea neîngrădită a anticilor — paradisul pierdut şi vârsta de aur a umanităţii.
Oricât de mult a fost transformată istoric, dragostea rămâne un sentiment firesc, bazat pe atracţie naturală. Din acest motiv, poliamorul trebuie tratat prin filtrul nealterat al naturii, abia apoi fiind observată influenţa sa asupra intereselor sociale. Activitatea sexuală, chiar dacă e tratată ca joc al forţelor naturii, nu va fi însă lipsită de etică.
Monogamia şi poliamorul sunt aşezate adesea în opoziţie. Poliamorul nu este non-monogamie, chiar dacă poate include aspecte ale celei din urmă, precum sexul în grup sau swingingul. Poliamorul se concentrează în mod deosebit asupra relaţiilor emoţionale dintre partenerii implicaţi, în timp ce non-monogamia are tendinţa de a le avea în vedere în mod exclusiv pe acelea sexuale.
Din punct de vedere cultural, oamenii au deprins anumite credinţe, considerând că principiile în baza cărora funcţionează monogamia sunt corecte, suficiente şi necesare. Deşi îi sunt atribuite numeroase mituri, poliamorul nu se opune monogamiei. Din punct de vedere natural, ar fi din capul locului o înclinaţie a individului. Baza sistemului etic constă în mod special în aceea că nu ar trebui să prezinte interes pentru noi relaţiile sexuale ale celorlalţi, de vreme ce acestea se integrează din punct de vedere legal, moral şi raţional în sfera comportamentelor acceptate.
În acord cu monogamia, societatea desparte dragostea de sex, cu urmări morale intens problematizate. Prin susţinerea monogamiei ca valoare supremă, inclusiv fanteziile ajung să pună la încercare moralitatea subiectului, respectiv ataşamentul său faţă de partener. Vinovăţia şi ruşinea se dezvoltă chiar şi numai prin desfăşurarea în imaginaţie a sexului. Monogamul cere de la partener să împlinească diferite roluri, în vederea satisfacerii cerinţelor şi exigenţelor sale. Totuşi, sunt cunoscute cazurile celor infideli, care alimentează partenerului sentimente distructive precum gelozia. Crima este adesea o repercusiune a geloziei. Un alt efect este manifestarea violenţei domestice, ambele forme de agresivitate încercând să justifice pedeapsa pentru încălcarea valorilor promovate de monogamie.
Până la urmă, în ce măsură pot fi numiţi monogami aceia care înşală? Monogamia susţine printre altele fidelitatea sexuală. Este interzisă apropierea emoţională şi sexuală faţă de alt individ. Deoarece mulţi dintre cei care se declară monogami depăşesc limitele impuse de fidelitate, acţiunile lor pot fi socotite ca rezultat al reprimării propriilor dorinţe. Atunci când este forţată şi modelată de condiţionări culturale, monogamia are efecte primejdioase. Urmărind descurajarea partenerului de la a avea un schimb emoţional sau sexual cu altcineva, subiectul constrânge modul de desfăşurare a relaţiei şi propria siguranţă, când în fapt sex is about connection and sometimes sex is the connection.[1] Asta conduce de cele mai multe ori la formularea fanteziilor şi a fetişurilor, dat fiind faptul că tabuul stabileşte un strâns acord cu dorinţa. Aşadar, în loc de a adopta din ipocrizie monogamia, mai sănătoasă ar fi aplecarea atenţiei asupra jocului dintre dorinţă şi plăcere, ca forţă unificatoare.
Orgoliul face ca monogamul să trăiască în umbra fricii şi a neputinţei de a eternaliza relaţia din care face parte. Această limitare nu este decât un impuls al puterii, o nevoie de a controla pe celălalt, fizic şi moral.
Poliamorul, în schimb, nu include forţat certitudinea durabilităţii unei relaţii, nici nu îşi formulează în secret fanteziile. Se bazează pe jocul posibilităţii şi al diversităţii. De asemenea, dacă privim cele două fenomene ca având scopul reproducerii, poliamorul asigură cu mult mai multe posibilităţi biologice decât monogamia. Prin comunicarea dintre parteneri sunt trasate reguli asupra cărora aceştia decid împreună, astfel că este mult mai uşor de asumat comportamentul sexual. Intenţiile, fiind exprimate sincer, cheamă pentru validarea comportamentului etic integritatea. Poliamorul nu exclude dragostea, ba din contră,[2] o lasă să se manifeste fără restricţii. Pentru că nu este reprimată în vreun fel sexualitatea, relaţiile interumane devin mai fructoase fiindcă tensiunile care guvernează modul nostru de raportare la celălalt, negându-se mereu atracţia, sunt dizolvate. Cu cât ne apropiem mai mult de cineva, având aici în vedere inclusiv intimitatea sexuală, cu atât legătura capătă autonomie, în lipsa jocurilor de putere. Pentru că nu exploatează pe celălalt şi fiindcă sunt liberi, poliamoroşii dovedesc că intimitatea sexuală este cea mai dezirabilă modalitate de satisfacere a dorinţelor sufletului şi minţii umane, atât pentru societate, cât şi pentru individ.[3]
Se vorbeşte mai deschis ca niciodată despre obiceiurile sexuale, împărţind totul între obsesii şi devieri. Mass-media aduce sexul în prim-plan, asemenea altor domenii sau discipline. Deşi discursul este conturat de sex în mod excesiv, libertatea se produce doar la nivel teoretic, prin cuvânt, şi câtă vreme proclamă vieţile intime ale celorlalţi. Altfel, fiecare trăieşte sexualitatea pentru sine. În mod paradoxal, deşi indivizii neagă sau descurajează sexul atunci când îl discută cu ceilalţi, ajung să îl practice, chiar şi în secret, ba interesaţi, ba frustraţi de propriile fantezii. Generalizând în baza unor credinţe împrumutate, cu toţii cred că află adevărul despre ceilalţi şi despre ei înşişi, prin filtrul cine ştie cărui segment psihanalitic sau religios.
Ceea ce se anunţă azi cultură a libertinajului şi a poliamorului determină ca atenţia să cadă în continuare asupra sexului. Câtă vreme se petrece într-un cuplu unit de căsătorie, discursul despre sex este de nerostit, fiind încadrat în normalitate. Sexul cu parteneri multipli, în schimb, rămâne cel puţin pentru o vreme condamnabil, ca şi cum cel care îl practică este o anomalie a societăţii. Orice comportament sexual, îndeosebi cât timp are ca scop plăcerea, este deviant, profan și condamnabil.
Poliamorul, asemenea artei erotice a Antichităţii, nu refuză implicarea în actul sexual a persoanelor de acelaşi sex. În ciuda tuturor dezbaterilor care plasează în prezent homosexualitatea, poligamia şi poliamorul în dimensiunea comportamentelor deviante, întoarcerea la gândirea anticilor poate clarifica greşeala făcută de oamenii care împart totul între permis şi interzis, fără a face loc nuanţelor intermediare.
Ca manifestare liberă a erosului, sexul se află între dorinţă şi plăcere. Sexualitatea este controlată pentru a asigura reproducerea, modificând organizarea din societate prin funcţia pe care o deţine. Evident, sexul practicat cu persoane de acelaşi sex nu participă la viaţa socială în acelaşi mod, dar este deosebit de important şi acesta. În arta erotică, Eros unea două persoane indiferent de sexul acestora. Astăzi este ruşinos şi anormal, din perspectiva celor care susţin monogamia şi normalitatea formulată cu precădere din perspectiva moralităţii creştine. Sexul, dat fiind faptul că este forţa care acţionează pentru scopuri înălţătoare, mediază bărbaţii şi femeile, dar aduce laolaltă, deşi cu scopuri variate, relaţiile dintre sexe diferite şi acelaşi sex.
Pentru omul antic grec, homosexualitatea nu cântărea greutatea ruşinii pe care o oferă omul contemporan acestui tip de atracţie. Cu toate că relaţiile sexuale erau recunoscute ca naturale sau privilegiate, bărbatul şi femeia trăiau sexualitatea diferit. Natura a stabilit rolurile astfel încât bărbatul activ să conducă asupra femeii pasive, căreia îi revine rolul naşterii. Femeia trebuie să fie virtuoasă, în timp ce bărbatul îşi exercită şi agresivitatea, ca forţă animală.
Femeia se afla sub autoritatea soţului, iar rolul ei din punct de vedere sexual era acela de a oferi copii. Prin aceasta, ea asigura rolul pe care îl acea din punct de vedere natural şi social. Căsătoria era importantă doar pentru aducerea pe lume a copiilor, într-un cadru legitim. În schimb, dacă se lăsa sedusă, femeia îşi dovedea slăbiciunea. În această privinţă era asociat simţământul ruşinii, care pe bărbat îl marchează numai în cazul impotenţei sau al pasivităţii. Însă bărbaţilor le era îngăduit să facă sex cu alţi bărbaţi, ca parte a sistemului educaţional. Transferând în acest fel asupra tinerilor învăţătura, sexul dintre maestru şi ucenic trebuia totuşi să respecte anumite reguli.
Încă din Antichitate, se conturează imaginea respectabilă a bărbatului care întreţine relaţii sexuale numeroase, indiferent de sexul partenerilor săi. Tânărul vizat pentru consumarea energiei sexuale a unui bărbat nu trebuia să se lase sedus sau manipulat; altfel, îşi dovedea pasivitatea, implicit imoralitatea. Impotenţa, pasivitatea, chiar şi sexul oral – dacă era oferit de către bărbat femeii – erau ruşinoase pentru un bărbat, căci un bărbat devirilizat sau pasiv îşi pierdea astfel autoritatea.
Până şi violul era acceptat înaintea adulterului sau a pasivităţii, căci dovedea putere şi autoritate asupra seducţiei. În cazul impotenţei, se considera că bărbatul ofensează zeii, motiv pentru care erau utilizate leacuri care să readucă virilitatea şi să dizolve ruşinea cauzată de pasivitate. Un exemplu este cazul ilustrat în Satyricon, când Oenothhea a adus un fel de falus de piele, l-a presărat cu piper şi urzici pisate, l-a uns cu o anumită licoare şi mi l-a vârât. […] mi-a învelit mădularul vlăguit şi, apucând un snop de urzici crude, a început să mă mângâie cu ele în josul pântecului.[4]
Sexul este afectat de cultură, iar acest lucru influenţează tocmai biologia umană, care se supune diferenţelor conturate de gândirea colectivităţii. Fiind dominaţi mai degrabă social decât instinctiv, lăsăm puterea intereselor economice, negând afecţiunea şi atracţia, dacă acestea sunt manifestate altfel decât în corpul familiei, încurajând deci proprietatea privată. Cel care îşi trăieşte sexualitatea altfel decât majoritatea este considerat pervers, însă atitudinea ar trebui să se bazeze pentru fiecare ca simplă opinie, nicidecum ca şi cum ar fi o insultă adusă naturii sau o lipsă a sănătăţii umane.
Poliamorul de astăzi este considerat mai degrabă o formă privilegiată de prostituţie, al cărei câştig vizat îl reprezintă plăcerea individuală. Într-o anumită măsură, literatura, cinematografia şi alte manifestări artistice abundă de fascinaţia pentru arta seducţiei. Istoria a păstrat o imagine admirabilă a bărbatului cu o viaţă sexuală bogată, în timp ce femeile care se lasă seduse sau care practică poliamorul sunt condamnate, sub pretextul legii castităţii.
Totuşi, atât prostituatele Antichităţii, cât şi cele de astăzi care lucrează în serviciul propriilor dorinţe, o fac de multe ori fără a fi exploatate de bărbat. Pentru că nu mai sunt în mod obligatoriu domesticite pentru o viaţă de familie sănătoasă, ele îşi desfăşoară astăzi relaţiile sexuale fără inhibiţii. Din acest comportament nu decurge ideea că îşi pricinuiesc cu bună ştiinţă o viaţă a mizeriei şi a imoralităţii, decât dacă privim prin filtrul moderaţiei, atât de apreciată de greci.
Sexualitatea trebuie să capete autonomie, să fie scoasă în special din discursul moral şi religios, ea putând funcţiona în continuare ca artă erotică. În acest fel, relaţia cu plăcerea din cadrul sexului poate avea acelaşi rol pe care îl au gustul estetic sau apetitul pentru mâncare şi băutură. La fel cum foamea apare în lipsa mâncatului, dorinţa sexuală apare în lipsa lui.
Vinovăţia nu ar trebui, oare, să apară abia atunci când conştientizăm că ne-am reprimat fără ştiinţă forţa naturală a erosului? Dorinţele noastre ajung să conducă, să îşi exercite puterea, fie că le mărturisim, fie că le tăinuim. Ele reprezintă forţa majoră care organizează activitatea umană. Desigur, poliamoroşii pot încălca numeroase reguli. Având puterea de seducţie neîngrădită, ei îşi pot exercita această forţă în special în interiorul relaţiilor monogame, eventual angajate în taina căsătoriei. Câtă vreme cei care practică poliamorul seduc fără să cunoască spaţiul de desfăşurare, nu se fac vinovaţi de un comportament care nu este etic. Dacă, în schimb, cunosc ansamblul în care îşi exercită puterea seducţiei, greşeala este în parte la seducător, în parte la cel care se lasă sedus deşi susţine monogamia.
Condus mai mult de plăcere decât de nevoie, seducătorul a luat multe chipuri de-a lungul istoriei, figura sa actualizându-se şi în zilele noastre. El sfidează nu doar autoritatea familiei, ci şi pe a legii. În numele lui Eros, el uită de moderaţie şi de abstinenţă. Fiind un exces al sexualităţii, se face vinovat de imoralitate. Fără a ţine cont de măsură, pierderea virilităţii prin sex excesiv subliniază aceeaşi lipsă a virtuţilor. Don Juan şi Casanova, de pildă, ca figuri ale mitului cuceritorului, sunt sugestive acestei categorii. Pe de altă parte, abstinenţa nu ar putea pune cu nimic la încercare caracterul cuiva. Este necesară tocmai lupta individului, între exces şi lipsă, pentru a-şi putea modela caracterul prin exersarea moderaţiei.
Confesându-ne celor care deţin puterea şi care formulează tipare în care încadrează înclinaţiile noastre, nu vom ajunge la adevărul despre noi înşine. Ba mai mult, ne vom deghiza în continuare. Nu este important nici să ştim adevărul despre cei care ni se confesează, căci sexul este sacru, chiar şi ataşându-l de trupul profan. Intenţia este cea care îl sacralizează. Ca indivizi care au pretenţia de a considera sexul (în mod paradoxal) ruşinos, trebuie să sustragem acestei activităţi calitatea de obiect al cunoaşterii. În caz contrar, riscăm să reprimăm pornirile cele mai naturale şi să facem din sexualitatea noastră un secret, înşelându-ne asupra a ceea ce este mai simplu şi mai pur.
Suntem martori ai conflictului dintre natură şi convenţii. Ca rezultat al reprimării sexualităţii apare eliberarea prin pornografie şi adulter. Individualismul este prost înţeles. În momentul de faţă se concentrează totul asupra relaţiei individului cu societatea, însă apelând la îngrădirea plăcerilor, în speţă sexuale. Se consideră că această atitudine ar conduce la o societate mai bună. Poate că deconstruind concepţiile socio-istorice despre sexualitate, manifestarea artei erotice nu ar apărea decât ca o formă de întoarcere la adevăratele valori. Până la urmă, în Grecia Antică controlul societăţii se realiza fără să fie influenţat negativ de evoluţia dorinţei sexuale. Renunţând la a mai face din sex un subiect scandalos, el ar redeveni chintesenţă a vieţii.
Ceea ce caracterizează timpul prezent se situează în zona a două atitudini: fie ţinem secrete fanteziile şi comportamentele noastre sexuale, fie le recunoaştem cu simţământul ruşinii. Numitorul comun constă în faptul că, într-o anumită măsură, ne trăim sexualitatea neîngrădit, asemenea grecilor, chiar dacă o facem mai degrabă în imaginaţie. Atenţia contemporanilor trebuie să înceteze a extrage sexului erosul. În loc să mecanicizăm sexul, ar trebui să încercăm aprobarea sa, fără a-l include în mod obligatoriu în cadrul căsătoriei şi al monogamiei. La distanţă de discursul influenţat din punct de vedere religios, e necesar ca atât practicanţii sinceri ai poliamorului, cât şi cei ai monogamiei să înţeleagă sexul cu parteneri multipli fără a-l opune dragostei.
Trăind în dezacord cu sexualitatea care este din ce în ce mai mărginită, confortul moral ar consta numai în satisfacţia subiectului de a fi respectat regulile de conduită susţinute în mediul social. Astfel este împlinită voia autorităţii familiale sau a societăţii, dar este lăsată să se desfăşoare în secret tocmai ceea ce chinuie cel mai mult subiectul constrâns, şi anume manifestarea neîntemniţată a erosului. Vinovăţia este în continuare chemată, chiar şi prin fanteziile individului pe care le mărturiseşte, însă acestea sunt fantezii inhibate. Prin problematizarea în defavoarea iubirii a interdependenţei dorinţă-plăcere, e accesată o etică a trupului care ar trebui să lipsească. Până la urmă, se poate spune că poliamorul încurajează egalitatea şi sporeşte inteligenţa emoţională.
Modul în care ne trăim sexualitatea descrie relaţia pe care o avem cu timpul, cu sănătatea. În cele din urmă, exprimă relaţia pe care o avem cu noi înşine şi cu ceilalţi. Disputa creată în jurul plăcerii şi dorinţei modelează individul şi mediul social, fără să fie neapărat o modalitate de a îmbunătăţi experienţa umană. Sexualitatea nu aparţine decât subiectului avut în vedere, astfel că el însuşi o împarte cu ceilalţi fără să aparţină altcuiva decât sieşi. Este esenţial să atribuim sexualităţii de azi nu ruşinea, ci sacralitatea proprie artei erotice, fără nevoia de a mărturisi sau de a produce sexul în jurul secretului. Dat fiind faptul că este imposibilă posedarea cuiva trup şi suflet, fizic şi moral, omul trebuie să îşi caute plăcerea în dimensiunea profundă a erosului, pentru sine însuşi. Abia în acest fel poate fericirea individuală să colaboreze cu a celorlalţi, în vederea atingerii unui scop ultim şi universal, acela de a cultiva frumuseţea artei iubirii în folosul umanităţii.
[1] Sexul înseamnă o legătură, iar uneori sexul este legătura, traducere proprie, Martin Barker, The “problem” of sexual fantasies, Porn studies, Vol I, 2014, p.152, sursa: http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/23268743.2013.863656#.VODMo_msV9s
[2] poly- (gr. πολύς (polús, “multe”)) + Lat. amor (“amor”)
[3] Eric Berne, Sex & Dragoste în relaţiile umane, trad. Ramona şi Alexandru Anghel, Editura Herald, Bucureşti, 2015, p.240.
[4] Petroniu, Satyricon, CXXXVIII, trad. Eugen Cizek, Paideia, Bucureşti, 2003, p.170.