În piesa Fetiţa soldat, regizoarea Silvia Roman propune o lume văzută prin ochii nevinovaţi ai unui copil, dar şi o soluţie inocentă cu privire la dispariţia implacabilă a omului.
Pentru orice băieţel, vocaţia de soldat reprezintă o datorie pe care el nu o înţelege foarte bine, dar pe care şi-o asumă, un statut indiscutabil de erou, ori o poziţie privilegiată în societate datorită vitejiei lui în luptă. Pentru Ami, în schimb, cu toate că are numai nouă ani, această ocupaţie reprezintă o datorie faţă de bunica sa. Mai exact, ea vrea să devină o fetiţă soldat pentru a o apăra pe fiinţa cea mai dragă ei de procesul firesc al morţii. Nu va duce la bun sfârşit această sarcină de una singură, ci alături de o întreagă armată de soldăței care să se asigure că bunica ei este mereu în siguranţă.
Silvia Roman, o tânără şi înzestrată regizoare, reuşeşte să creeze un moment de reflecţie în piesa pe care o pune în scenă, în care spectatorul meditează asupra unei viziuni mult mai sincere şi mai inocente asupra morţii. Piesa înfăţişează un orizont încă neatins de cinismul vieţii de adult, astfel că ameninţările cele mai reale şi mai grele ale efemerităţii sunt privite cu un ochi amuzat, dintr-o perspectivă idealistă. Este un exerciţiu pentru fiecare spectator să privească această temere ca pe o joacă de copil. Deşi piesa este interpretată pe un ton ludic şi infantil, de multe ori subiectele devin serioase, fiind inserate teme sensibile, pe care micuţa Ami le discută şi le percepe într-un mod matur şi lucid.
Punctul central este reprezentat, de altfel, de planurile şi măsurile de precauţie pe care ea le adoptă pentru ca bunica ei să se afle în condiţii cât mai sigure. Un obiectiv naiv, ar spune unii, pentru că nimeni nu se poate feri de implacabilul destin. Nici vorbă de aşa ceva: intenţia nu este de a construi un personaj prostuţ, ci unul altruist, care se foloseşte de ingenuitatea sa pentru a doborî legile naturii şi de puritatea sa pentru a-şi desena singur lumea în care vrea să trăiască, una în care bunica îi va trăi alături mereu. Poate şi mai important decât salvarea celor dragi este chiar salvarea propriului copil din interior. Fetiţa soldat ridică multe întrebări despre finalitatea ireversibilă, dar şi cea temporară, în care omul se rupe şi se schimbă. Pe scurt, se poate vorbi despre o maturizare bruscă şi anevoioasă din punct de vedere emoţional, care stoarce jovialitatea şi o transformă într-o sobrietate străină.
Se creionează un tablou rece al momentelor imediat următoare, al incapacităţii de a înţelege ce s-a întâmplat şi, mai ales, de ce s-a întâmplat. Este cu atât mai dezarmant cu cât spectacolul nu permite celui prezent să-şi imagineze un alt scenariu. Într-atât de bine este construit încât nici nu lasă vreo breşă prin care cineva să se poată dezlipi şi să intuiască ce va urma. Exact ca un val, firul piesei îl ia pe spectator şi îl duce unde doreşte, fără a-i da vreo şansă să găsească o cale prin care să se desprindă sau prin care să îşi croiască un alt circuit.
Reprezentaţia menţine atenţia concentrată pe tot parcursul ei, profitând de acest lucru prin expunerea tezei într-un mod mai uşor de digerat pentru public, şi jonglează de fiecare dată când atmosfera pare să fie prea relaxată.
Finalul piesei arată că nici măcar frumuseţea candidă a copilăriei nu poate opri mersul natural al lucrurilor şi că sfârşitul are mereu un efect distructiv asupra celor rămaşi, smulgând zâmbetele şi lăsând în urmă doar supărare. Iar în acele momente de final, Ami îşi dă jos masca şi scoate la iveală un chip rănit şi dezamăgit de brutalitatea vieţii care o izbeşte.
Spectacolul este un one-woman show, iar actriţa care îi dă viaţă fetiţei soldat într-un mod verosimil este Cristina Juncu, un nume care are un potenţial imens şi care poate fi considerat un pariu câştigător în ceea ce priveşte viitorul mediului teatral autohton. Prin naturaleţea şi versatilitatea debordante de care dă dovadă, reuşeşte să aibă un rol prin care impresionează şi prin care îşi pune în valoare calităţile actoriceşti. Nu doar că rolul i se potriveşte precum o mănuşă, dar în multe momente ale piesei creează în jurul ei o aură de copil, deși este o tânără în toată firea.
Intervenţiile sporadice ale bunicii, care împrumută vocea actriţei Mariana Mihuţ, creionează relaţia strânsă pe care o au cele două, dar şi statutul pe care Ami i-l construieşte bunicii sale. Aceasta este aşezată pe un soi de piedestal, unde nimeni nu va mai putea ajunge ca s-o doboare. De asemenea, ea este văzută cu o privire conformă cu realitatea infantilă, prin care bunicii sunt un fel de supraoameni îngăduitori şi înţelepţi şi devin, totodată, principala ţintă a admiraţiei încă juvenile, dar cinstite.
Spectacolul este un exerciţiu care oferă privitorului impulsul de a medita şi de a realiza că uneori este mai bine ca lumea să fie privită dintr-o altă perspectivă: una care n-a renunţat la inocenţa de a crede că orice este posibil, una în care se conturează propriul univers cu o viziune ludică şi creativă. Reprezintă, totodată, un tur de forţă care trece spectatorul printr-un amalgam variat de senzaţii şi emoţii, pentru ca apoi să fie o descreţire atât a frunţii, cât şi a sufletului.