Legenda Marelui Inchizitor scoate în evidență una dintre trăsăturile esențiale ale oricărei ideologii totalitare, și anume suprimarea libertății.
Nu există ceva mai ademenitor pentru om decât libertatea conștiinței, dar în același timp nu există ceva mai cumplit.
Legenda Marelui Inchizitor reprezintă un fragment din Frații Karamazov, opera grandioasă a lui Dostoievski, însă poate fi citită separat de restul cărții[1]. Chei de interpretare ale textului se găsesc, printre alți autori, la filosoful rus Nikolai Berdiaev și la teologul român Nichifor Crainic. În Filosofia lui Dostoievski, Berdiaev face o sinteză a marilor teme din opera scriitorului, precum libertatea, răul, iubirea, revoluția și socialismul, dedicând un capitol special Legendei Marelui Inchizitor[2], iar Nichifor Crainic dedică și el câteva pagini interpretării Legendei în cartea Dostoievski și creștinismul rus[3].
Dostoievski introduce povestirea, al cărui autor este Ivan Karamazov, printr-un dialog între acesta și Alioșa Karamazov. Acțiunea este plasată în Spania, la Sevilla, în timpul Inchiziției. Într-o piață a orașului se arată Hristos, unde cu o zi înainte o sută de eretici cunoscuseră purificarea autodafeului. Nu este însă vorba de Parusia (a doua venire a lui Hristos), Iisus venind doar pentru câteva clipe printre oameni. Mulțimea îl recunoaște și îl înconjoară imediat, iar El îi binecuvântează. Oamenii îi ating veșmântul care are puterea de a lecui orice boală și un orb este vindecat. În drum spre catedrală i se cântă Osana, iar înăuntrul acesteia învie o copilă din morți. După această minune se înfățișează cardinalul catedralei, Marele Inchizitor. Acesta nu ia binecuvântare de la El, nu i se adresează, ci poruncește străjerilor să îl ia și să îl ducă în temniță.
Urmează apoi monologul Marelui Inchizitor, el adresând întrebările și tot el oferind răspunsurile, de față cu Iisus. Învățătorul Hristos este astfel întemnițat și redus la tăcere. Află apoi că va fi osândit și ars pe rug ca cel mai nelegiuit dintre eretici, deci este și judecat de îndată. Iar Marele Inchizitor îi oferă și învinuirile la adresa sa. În principiu, Iisus era vinovat pentru că le dăduse oamenilor libertatea, iar aceasta trebuie înțeleasă într-un sens larg, cu accent însă pe libertatea credinței, a spiritului. Hristos a lăsat astfel omenirii libertatea să aleagă – fie să îi urmeze exemplul, fie să aleagă cealaltă cale. Dar tocmai acest liber-arbitru oferit oamenilor este criticat de Inchizitor. El este o povară, un chin pentru ei, o idee repugnabilă. Omul preferă liniștea și chiar suprimarea capacității de a alege între bine și rău, omul nu vede libertatea ca un dar, ci ca o penitență. Independența și gândirea liberă nu îi sunt folositoare omului, îl încurcă.
Marele Inchizitor deschide apoi subiectul celor trei ispite cu care a fost încercat Hristos de către diavol, după ce postise patruzeci de zile în pustiu. Este vorba de ispita lăcomiei (adică să transforme pietrele pe care le avea în față în pâini), ispita iubirii de avuție și ispita slavei deșarte. Iisus a învins aceste ispite, însă Marele Inchizitor pune la îndoială avantajele biruinței lui Hristos pentru omenire. Nu ar fi fost bine dacă ar fi procedat altfel, dacă ar fi transformat pietrele în pâini? Mai întâi oamenii au nevoie de pâine, de lucrurile lumești, apoi de libertate. Iisus le-a făgăduit pâinea cea cerească, împărăția cerurilor, dar pentru firea umană, decăzută și nerecunoscătare, o importanță mai mare o are pâinea pământească, adică bogăția sau confortul unei vieți fără lipsuri materiale. Sunt câteva mii care caută să obțină pâinea cea cerească, dar zeci și sute de milioane care o caută pe cealaltă. Alegând calea mai grea, punând pe primul loc hrana cea din cer, nu cea din lume, el a devenit un nepopular, iar cei care Îl urmează sunt puțini. Acestea sunt acuzațiile Inchizitorului.
Marele Inchizitor este un ateu, un dublu necredincios: nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. Omul este nevolnic și ticălos, omul este slab de înger și bicisnic. De aceea omul nu are nevoie de libertate, pentru că e un dar prea mare și înfricoșător pentru el, ci are nevoie de o autoritate, de o conducere care să îi traseze direcțiile vieții. Nu crede în tăria omului de a-și folosi libertatea sufletului, în menirea sa pentru o viață superioară, spirituală. Libertatea nu coincide cu fericirea, ea este aristocratică, doar pentru câțiva aleși. Libertatea și cunoașterea binelui și răului aduc suferință, astfel încât fericirea ar presupune sacrificarea libertății și încredințarea ei în mâinile unei puteri cu funcție decizională asupra (ne)fericirii oamenilor.
Marele Inchizitor nu personifică însă numai inchiziția catolică. Berdiaev, filosoful rus Rozanov, Nichifor Crainic și toți exegeții operei dostoievskiene văd în principiile și ideile expuse de Inchizitor însuși socialismul, sau, în sens mai larg, orice ideologie totalitară. Se poate vorbi astfel de caracterul profetic al gândirii lui Dostoievski, anticipând configurația regimurilor care aveau să înflorească și aveau să se dezvolte la începutul secolului al XX-lea.
La finalul monologului, Inchizitorul își expune doctrina de conducere a unei societăți. Această descriere pare să exprime trăsăturile unui regim totalitar:
[…] privindu-ne cu admirație și cu spaimă, văzând cât de puternici suntem, să domesticim o turmă năbădăioasă, vor tremura zgribuliți în fața mâniei noastre, veșnic înrourați de lacrimi să treacă tot atât de ușor la veselie și la râs, cu cântece felurite pe buze, le vom da voie chiar și să păcătuiască, nu vor păstra o taină față de noi.[4]
În aceste câteva secvențe nu se regăsesc oare posibile principii ale unui regim socialist: teroarea, suprimarea libertăților, nomenclatura socialistă, cultul personalității, ateismul, poliția secretă și cenzura?
Marele Inchizitor pretinde a fi, paradoxal, un iubitor de oameni. El poartă de grijă celor mulți, care nu pot suporta libertatea și care nu știu ce să facă cu ea. Religia lui Hristos este, după cum spuneam, aristocratică, selectivă, are puține suflete care își pun libertatea în scopul dobândirii pâinii cerești.
Aici Berdiaev opune socialismul religiei creștine. Socialismul reproșează creștinismului că nu aduce oamenilor fericirea, că nu îi hrănește. Socialismul propăvăduiește religia pâinii pământești pe care o urmează milioane de oameni, în timp ce religia creștină este urmată doar de câțiva. Creștinismul nu fericește pe oameni tocmai pentru că le oferă libertate și conștiință liberă, socialismul le aduce fericirea făcându-i sătui și liniștiți, dar cu prețul libertății. Socialismul nu are nevoie de creștinism pentru că este el însuși o religie.
După ce îi înșiră acest fel de a înțelege autoritatea asupra omenirii, Inchizitorul îi spune Mântuitorului că va fi ars pe rug. Răspunsul lui Iisus este unul singur: îi sărută blând buzele. În fața acestui gest, Inchizitorul se răzgândește. Nu îl va da focului, îl va lăsa liber, dar îi spune să nu se mai întoarcă niciodată. Așadar, manifestarea lui Iisus este smerită, liniștită, inexprimabilă, blândă, cucerește prin ascultare. Cea a Inchizitorului este logic-autoritară, expansivă, năvălitoare, sufocă, cucerește prin argumente inexorabile.
Legenda Marelui Inchizitor scoate în evidență una dintre trăsăturile esențiale ale oricărei ideologii totalitare, și anume suprimarea libertății. Acest concept nu se poate împăca cu noțiuni precum autoritate, constrângere, manipulare, obediență politică, cenzură, cultul personalității și poliție secretă. Printr-un simplu raționament, cei care pun preț pe libertate ca dar inerent al ființei umane nu pot concepe fericirea în lipsa ei. Un om politic american implicat în obținerea independenței Statelor Unite față de Marea Britanie, Patrick Henry, se exprima ferm: Give me liberty, or give me death. Prin antiteză, cei care diminuează sau reduc până aproape de dispariție beneficiile acesteia, echivalând succesul unui regim politic cu gradul de confort material al oamenilor, nu condiționează astfel libertatea de fericire, putând să fie pe deplin mulțumiți de traiul lor într-un stat socialist.
Astfel se explică opinia unor români, întâlnită la aproape trei decenii de la Revoluția din 1989, că înainte era mai bine. Pentru aceștia, libertatea nu juca un rol important în ecuația fericirii. Iar dacă se încumetă cineva să susțină opinia conform căreia și înainte exista libertate, va fi contrazis în mod involuntar chiar de regimul însuși, mai precis de versurile unuia dintre cântecele de adorare ale comunismului românesc, Internaționala: Hai la lupta cea mare,/ rob cu rob să ne unim,/ Internaționala/ prin noi s-o făurim![5]
[1] Legenda Marelui Inchizitor se găsește între paginile 314 și 338 în ediția din 2011 de la editura Polirom.
[2] Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Editura Institutul European, 1992, capitolul Marele Inchizitor. Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.
[3] Nichifor Crainic, Dostoievski și creștinismul rus, Editura Anastasia, 1994, capitolul Un pamflet de geniu: Legenda Marelui Inchizitor.
[4] F.M. Dostoievski, Frații Karamazov, Editura Polirom, 2011, p. 331
[5] Internaționala, cântec original francez, este unul dintre cele mai cunoscute cântece socialiste, imnul mișcării socialiste internaționale. A fost preluat de statele comuniste, inclusiv de România.