Regizorul Cristian Ban a montat la Teatrul de Nord din Satu Mare spectacolul Iluzii, după piesa dramaturgului rus Ivan Vyrypaev, un manifest privind viaţa pe care o creează omul cu atâta sârguinţă şi care se dovedeşte pe urmă o simplă nălucire.
Cristian Ban este un regizor personal, care sparge bariera dintre spectatori şi actori, transformându-şi fiecare piesă într-o confesiune. Preferă să renunţe la decoruri, la costumele excentrice, la machiaj sau la coloritul exacerbat al teatrului clasic. Îşi concentrează toată forţa asupra actului în sine şi asupra mesajului din spatele exprimării artistice. De această dată, a vorbit despre miraje şi despre naivitatea cu care şi le formează omul, pentru ca mai apoi să se încăpăţâneze să le conserve. Nu pentru confort, nu din iubire, ci din obişnuiţă, din dorinţa de a păstra lucrurile normale şi de a găsi o oarecare constanţă în viaţă.
Spectacolul, desfăşurat sub forma unei serii de povestiri şi de rememorări ale unor evenimente trecute, a avut parte de o abordare simplă şi frumos sudată, fără nimic altceva decât actorii şi măiestria lor. Pioni principali ai piesei, cei patru actori şi-au dezvăluit rând pe rând capacitatea de a transpune discursurile într-un mod cât mai viu şi cât mai vizual, fie că este vorba de Ioana Cheregi şi a ei debordantă expresivitate, ori despre Romul Moruţan şi a sa covârşitoare persuasiune, despre Cătălin Mareş şi naturaleţea lui absolută sau de Raluca Mara şi sensibilitatea ei fermecătoare.
Întrebarea principală care se naşte în acest spectacol se referă la dragoste şi la veridicitatea ei în funcţie de caracterul de reciprocitate pe care îl are. Fiecare personaj ajunge la propria concluzie, prin felul în care s-a raportat el la sentiment, ignorând oarecum factorii externi. Cele patru personaje care prind viaţă şi glas prin intermediul actorilor naratori sunt doi prieteni, Danny și Albert, și soțiile lor, Sandra și Margarett. Intriga se țese când fiecare îşi construieşte un adevăr al său, crezând în validitatea lui în detrimentul celorlalte.
Danny, care crede în dragostea totală şi care i-o declară Sandrei pe patul de moarte, este primul care umblă după fantasme, pentru că el consideră dragostea adevărată ca fiind una reciprocă. Sandra, în schimb, este îndrăgostită de o altă persoană, căreia însă nu i-o poate dezvălui, alegând să îşi îndrepte în mod artificial iubirea asupra soţului ei.
Se conturează aici o pereche de tipologii contrastante. Pe de-o parte, acel iubit naiv care trage şi în cele mai grele momente pentru jurământul său, pentru legătura fină de mătase cu care este legat de consoarta sa. Pe de altă parte, soţia care îşi sacrifică împlinirea sentimentală pentru a păstra o normalitate relativă, un paravan pictat în culorile greşite, dar care este perceput ca fiind impecabil. Sandra este o supravieţuitoare a chinului intrinsec, preferând să menţină iluzia pentru cel de lângă ea, în loc să i-o sfărâme şi să formeze un haos în micul lor univers conjugal. Ea iubeşte, însă dragostea ei este neîmplinită şi devine reziduală din cauză că nu este adresată omului potrivit.
Albert află că lui îi este destinată iubirea Sandrei. Din acest moment, el cade pradă unei serii de situaţii iluzorii, crezând la rândul său că o iubeşte pe Sandra, pentru ca în cele din urmă să ajungă la concluzia că, de fapt, îşi iubeşte soţia. Dintre toţi, Albert este personajul cel mai orbit de iluzii, care ajunge mai apoi să fie răzbit de ele. Căutarea pe care o întreprinde devine atât de confuză, încât continuă să oscileze între realităţile sentimentale pe care şi le creează. Ajunge prea târziu să distingă substratul veridic şi să înțeleagă ce este şi ce nu este dragostea şi că, într-adevăr, reciprocitatea este elementul-cheie. Ceea ce, în cele din urmă, îi va aduce sfârşitul soţiei sale.
După ce Albert i se confesează şi lui Margarett despre Sandra şi despre sentimentele pe care le-a descoperit pentru ea, efectul devine unul devastator în interiorul soţiei sale. Ea este o victimă a deşertăciunii în jurul căreia se materializează o lume nesigură, în care dragostea soţului ei este o minciună frumoasă. Subit, realizează că îşi doreşte să găsească o constanţă într-o lume schimbătoare. În interiorul ei se duce o bătălie între raţiunea de-a înţelege situaţia, de a căuta un punct fix, şi dragostea pe care i-o poartă lui Albert, dar care rămâne neputincioasă înaintea situaţiei. Fără a exista un câştigător, în toată această bătălie rezidă o raţiune prea confuză pentru a mai înţelege ceva şi un sentiment rănit şi sângerând, care nu poate să acopere hăurile lăsate de absenţa unei justificări rezonabile.
Precum piesele unui joc de domino, fiecare iluzie o dărâmă pe cealaltă, până când nu mai rămâne absolut nimic. O dragoste rănită din partea lui Margarett născoceşte o idilă între ea şi Danny, doar pentru a se răzbuna, şi provoacă mai apoi un rezultat nefast prin deconstruirea oricărei credibilităţi a acestuia în ochii Sandrei.
Descotorosindu-se de orice graniţe existente între cele două părţi, regizorul Cristian Ban este cel care anihilează cea mai mare iluzie: aceea că între actori şi spectatori există vreo limită de neatins şi de nepătruns. Nu doar că îi ia de pe scenă şi îi împinge înainte lumii, ba îi lasă să se manifeste cât mai natural, fără să le impună vreo anumită măsură. Tocmai de aceea, privitorul va avea impresia că participă la o şuetă cu prietenii, în care aceştia se întrerup, se tachinează, se prostesc.
De asemenea, reprezentaţia este presărată şi de momente comice, tot pentru a crea o apropiere între cele două părţi şi parcă pentru a transmite un mesaj: Nu ne luaţi chiar atât de în serios. Nici noi n-o facem. Cu toate acestea, scopul regizorului nu este de a neutraliza limitele teatralităţii şi ale vieţii normale, ci tocmai de a-l ridica pe spectator de pe scaunul său, de a-i presăra fiecare iluzie pe care o poate trăi, de a-l aşeza la loc, iar mai apoi de a-l lăsa să se gândească. Apropierea, sinceritatea şi tonul confesional sunt principalele atribute ale spectacolului montat de Cristian Ban.
Concluzia spectacolului este inserată undeva pe parcursul acestuia. Este vorba despre un moment din copilăria lui Danny, când observă o farfurie zburătoare, rămâne împietrit şi nu fuge să-şi anunţe părinţii. Realizează că cel mai probabil nu va fi crezut, că va fi acuzat de a fi inventat totul. Că lumea este o plasă de minciuni şi că din cauza lor nimeni nu mai crede nimic şi pe nimeni. Conştientizează că lumea este într-atât de adâncită în propria umbră, încât nicio rază de soare nu mai pare reală, ci o simplă plăsmuire a minţii. Că lumea trăieşte şi se hrăneşte cu iluzii.
Un spectacol de o mare calitate, Iluzii are capacitatea să contureze peisaje tulburătoare fără să folosească vreun creion. Este un concept minimalist care uimeşte prin bogăţia detaliilor, a nuanţelor, a tonurilor şi a simţirilor. Pe lângă un scenariu magnific, o distribuţie perfectă şi o abordare imaculată a piesei, ceea ce reprezentaţia Teatrului de Nord oferă este o meditaţie aprofundată asupra realităţii pe care fiecare şi-o creează şi pe care alege să o ţină în viaţă. Un strigăt care răsună în negură, în speranţa că cineva îl va auzi şi că se va deştepta.