Un pas în urma serafimilor, în regia lui Daniel Sandu, scoate la lumină nu atât un sistem stricat, cât o serie de defecţiuni interne care sabotează buna lui funcţionare.
Expusă unor factori perturbatori, moralitatea poate fi serios pusă la încercare, ba chiar să scârţâie zgomotos, pentru ca mai apoi să se prăvălească la pământ. În locul ei, din cele mai adânci unghere, o răzvrătire crudă iese la iveală şi se destrăbălează. Din nefericire, cea din urmă va ţine piept unei autorităţi aproape tiranice, învelite elegant în ambalajul unei conduite creştine de neclintit, dar care ascunde, totuşi, o sete intensă de putere, care se manifestă prin iţele complicate ale unui mecanism mai mult lumesc decât divin.
Primul film de lungmetraj al lui Daniel Sandu, Un pas în urma serafimilor, vorbeşte tocmai despre complexa discuţie care se poate naşte în jurul moralităţii şi a fragilităţii din cauza căreia aceasta poate fi coruptă. Acţiunea filmului îl urmăreşte pe Gabriel (Ştefan Iancu), un tânăr care intră ultimul în cadrul seminarului teologic şi ale cărui interese par să fie puternic legate de viaţa duhovnicească. Încă de la început se observă un mic conflict care mocneşte, ţinta vizată fiind un alt elev, Andrei (Alfred Wegeman), care este primul intrat şi care este privit cu ochi buni de către conducerea seminarului. Adevăratul conflict este însă cel între elevi şi preotul Ivan (Vlad Ivanov) o figură autoritară care îşi impune voinţa cu un pumn de fier. Acesta apelează la diferite tertipuri pentru a-şi atinge scopurile şi pentru a-i dezbina pe elevii care încearcă să se protejeze reciproc.
Punctul de cotitură al filmului îl reprezintă apariţia nonşalantă a lui Olah (Toto Dumitrescu) şi a lui Voinea (Cristian Bota), doi elevi aflaţi în ani superiori, care au un comportament zeflemitor faţă de ceea ce îi înconjoară, afişând o imagine a trufiei şi a dispreţului faţă de orânduirea care este impusă. Atât Gabriel (un nume care se poate să nu fi fost ales la întâmplare), cât şi alţi câţiva boboci sunt introduşi de către cei doi într-o lume a poftelor efemere, prin care să sfideze şi chiar să denigreze un sistem creat pentru a sculpta maniere impecabile, aşa cum se cuvin unui slujitor al Domnului, dar care are o bază roasă de interese personale şi construită printr-un servilism aproape orb. Cea mai importantă lecţie pe care Olah şi Voinea încearcă să-i înveţe pe cei mai cruzi este aceea de a-şi nu proteja propria piele în detrimentul suferinţei celuilalt. Gândită ireproşabil, lecţia ajunge în cele din urmă să se răsfrângă asupra lor.
Odată ajunşi în vârful ierarhiei, Gabriel şi tovarăşii lui răspândesc şi mai adânc coruptibilitatea printre ceilalţi colegi, aceasta ajungând chiar să degenereze. Desigur, devierile nu sunt trecute cu vederea, iar ei devin în scurt timp elevi-problemă, moment în care conflictul cu preotul Ivan se intensifică alarmant, transformându-se într-o adevărată cursă furibundă. Elevii continuă cu greu să-şi menţină viaţa dublă, pe când personajul lui Vlad Ivanov este pe urmele lor fără încetare, scormonind după orice amănunt care i-ar putea da de gol, pentru a-i pedepsi, iar ulterior să-şi redobândească dominaţia care este pericilitată de acţiunile lor. Pentru că, mai mult decât o conduită creştinească, Ivan caută cu adevărat o turmă pe care să o conducă în linişte şi asupra căreia să-şi poată impune propria voinţă.
Aşadar, conflictul major este departe de a viza credinţa şi conservarea acesteia în rândul elevilor, mai degrabă este vorba despre o urmărire aprigă pentru supremaţia seminarului. Astfel că, pe de-o parte, este acest personaj sumbru, care îşi foloseşte poziţia pentru a da impresia că propovăduieşte credinţa, dar ascunde un tiran sub straie, dispus să apeleze la subterfugii necreştineşti pentru a-şi atinge ţelurie. Incoruptibil din punct de vedere material, preotul Ivan este înecat într-o coruptibilitate a puterii. În acest caz, meritele îi pot fi acordate pe deplin lui Vlad Ivanov, care îl personifică într-un mod fabulos pe conducătorul spiritual, debordând de prospeţime şi, în acelaşi timp, de o carismă fantastică, demonstrând încă o dată că este unul dintre cei mai importanţi actori români contemporani.
Pe de-altă parte, ca o contrapondere, este grupul format din Gabriel şi prietenii săi, abia cunoscând perioada adolescenţei şi dornici de-a intra în rândurile Bisericii. Cu toate acestea, nu sunt dispuşi să renunţe atât de repede la viaţa lumească. Aici se naşte problematica privind poziţia pe care o mai ocupă vocaţia de preot, între o simplă meserie care să asigure un trai bun sau o chemare care este mai presus de orice interes lumesc, pentru a deservi o forţă superioară înţelegerii omeneşti. Tocmai din această fază incipientă se derulează filmul.
Pentru a-şi putea satisface nevoile, dar şi pentru a continua în cadrul seminarului, băieţii duc o viaţă dublă, construindu-şi un sistem complicat şi periculos, care în scurt timp îşi arată carenţele. Blamabile nu sunt modurile în care ei găsesc metode pentru a-şi ascunde acţiunile, apelând la înşelăciune sau la minciună, ci tocmai acţiunile în sine, deoarece sunt semnul unei site de valori corodate. De asemenea, nu sunt blamabile tinereţea şi nevoia lor de emancipare, ci superficialitatea cu care ei ajung să trateze valorile creştine, afişând faţă de ele doar un respect făţiş şi un interes aproape nul, folosindu-le mai mult ca pe un pretext pentru a-şi continua existenţele paralele.
În momentul în care aceştia sunt prinşi, iar repercusiunile devin din ce în ce mai vizibile, ei nu apără apartenenţa lor în cadrul seminarului, ci contextul favorabil pe care şi l-au construit. Într-adevăr, autoritatea preotului Ivan este una abuzivă, însă tinerii nu încearcă să o combată pentru că le-ar face rău în cadrul instituţiei, ci pentru că este o plasă groasă care îi opreşte să mai treacă de cealaltă parte a baricadei, fiecare încercare fiind pusă sub semnul ameninţător al exmatriculării.
Extrapolând, realitatea virtuală conturată în film explică în mare măsură excesele din societatea actuală cu privire la modul duhovnicilor de a se raporta la învăţăturile sfinte, atât prin poziţia pe care o ocupă, cât şi prin atribuţiile şi obligaţiile pe care trebuie să le menţină nealterate. Într-o epocă în care spiritualitatea este sistematic anihilată, pragmatismul îşi face nestingherit loc, iar satisfacerea nevoilor fizice şi materiale este cea care primează. După cum demonstrează şi elevii seminarului, preoţia este mai nou doar un titlu, un loc de muncă, un mod de acoperi anumite devieri comportamentale prin aura tot mai slabă pe care duhovnicia o mai deţine.
Titlul filmului are o valenţă triplă. Daniel Sandu, şi el un fost elev în cadrul unui asemenea seminar, se foloseşte de porecla pe care elevii o primeau de către restul lumii, aceea de serafimi. De asemenea, se referă şi la poziţia preotului Ivan, care mereu se află pe urma lor, dejucându-le planurile şi creându-le greutăţi tot mai mari în a-şi pune planurile în aplicare. Mai mult de-atât, după cum declară însuşi regizorul, este o invitaţie pentru public să pătrundă în universul elevilor şi să fie martori la tot ceea ce întreprind aceştia.
Cu un ritm alert, Un pas în urma serafimilor este diferit de producţiile tradiţionale româneşti, aşadar are potenţialul să-l apropie pe spectatorul reticent de producţiile autohtone. În unele momente există scăpări către o viziune mai hollywoodiană, dar care se redresează repede, ajungând un film al simţirilor şi al trăilor instrinsece, care se bazează mai mult pe semnificaţiile din spate decât pe ideile de la suprafaţă. Privită cu un ochi fugar, producţia lui Daniel Sandu poate fi vizionată fără prea mari bătăi de cap, părând o alta care critică biserica şi care încearcă să îi demascheze abuzurile. Însă filmul său este mult mai profund, construind şi deconstruind concepte, urmărind o involuţie accelerată, ilustrând lipsa gravă a adâncimii, o naivitate care se poate preschimba foarte uşor într-o aroganţă meschină, dar şi urmările care pot fi primejdioase, precum şi un mic studiu mai amănunţit privind un sistem blamat de toţi abia când este prea târziu, fără a se căuta cauzele în esenţa lui. Un film care prezintă o realitate atât de pregnantă încât oferă impresia unei existenţe paralele şi străine.