Roman polifonic în care prezentul românesc, sinonim cu criza şi corupţia, se îmbină cu trecutul oriental şi începuturile medicinei moderne, Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu de Florin Chirculescu îşi plimbă cititorii prin labirinturi fără ieşire, provocându-i la o lectură neliniştitoare şi la descoperirea propriilor drumuri.
Anul 632. Profetul Mahomed e pe moarte, chinuit de o boală misterioasă. Sahib, tabib-ul în care îşi pune toată încrederea, membrul comunităţii de evrei din Madīnat al-Nabī, scrie o poveste dictată de forţe necunoscute. Eroii ei, doi fraţi gemeni dintr-un alt timp, plănuiesc o escaladă.
Anul 2013. Sahib şi Mesneras trăiesc în Bucureşti şi visează să urce pe Nanga Parbat. Unul e un medic, prins în lanţul nemilos al sistemului medical corupt. Celălalt e un agent secret cu misiuni bizare, printre care şi una vizându-l pe propriul frate. Comunică între ei mai ales „pe calea blestemului“ şi îi unesc un corb, o carte şi un vis.
Istoria veche se întâlneşte cu istoria recentă, faptele şi timpurile se amestecă, identităţile se fac şi se desfac, ficţiunea cuprinde totul.
Bunicul lui Sahib alesese locul de casă pentru că-i plăcuseră sicomorii falnici, care acum dădeau umbră în grădina din spatele farmaciei și a odăii de tratament. Sicomorii aceia înconjurau un iaz răcoros, așa că după ce bunicul lui Sahib ridicase casa veniseră și alții, atrași de apa rece a pârâiașelor izvorâte din iaz – Khalil, de pildă, își făcuse ditamai grădina, iar vinetele, bostanii și pepenii pe care-i creștea îi duseseră faima în toate satele din jur. Lângă Khalil își clădise o casă Ibrahim, cârcotașul trecut la islam, care era giuvaiergiu. Și el se folosea de izvoare, dar uitase de mult cât îi datora bunicului lui Sahib, care curățase iazul, îi întărise malurile și sădise sălcii umbroase, de care acum se bucura și el, Ibrahim. Avea mult de lucru: din atelierul lui se auzeau mereu pocnete și hârâituri. Cu puțin timp în urmă, Umar îl plătise să facă cinci mii de vârfuri de săgeată, căci Ibrahim era priceput și la d-astea.
După prânz, când căldura amiezii alunga lumea din case, toți îl invidiau pe Sahib pentru răcoarea grădinilor sale. Trandafirii de la intrare răspândeau miresme plăcute, în timp ce din spatele casei se ridica susurul pârâiașelor. Acelea erau cele mai bune ore ca să vadă de bolnavi, căci lumina era blândă și-ți îngăduia să ghicești fără greș semnele înscrise în Susruta Samhita, asta ca să nu mai spunem că, tot atunci, tabibul era cu mintea mai ageră decât în restul zilei, fiind mâncat, băut și iscoditor.
După-amiaza despre care vorbim a început așa: primul bolnav pe care l-a văzut Sahib era un beduin din Tharb. Îl chema Ahed, era bolnav cu pieptul și slăbea pe zi ce trece, iar de câteva săptămâni îi apăruse și scrofula gâtului. Sahib îi dădu suc de asaf pentru poftă de mâncare, îl îndemnă să bea lapte de capră și-l mai învăță să mănânce ficat proaspăt și să ia picături dintr-un decoct de spinul-diavolului, hambaz, care era cumplit de amar. Îl trecu în sulurile sale pentru bolnavi permanenți, căci boala lui (era lucru sigur) se chema balasa, în poemul din Benares, și ftisis, în cărțile lui Hipocrat, ceea ce însemna că Ahed avea să mai treacă pe la Sahib.
După aceea a venit un negustor bogat din Madina, care nu mai vedea cu un ochi. Avea cataractă. Sahib îl așeză pe un scaun, îi dădu să bea vin de Carmel, îi dădu praf de cânepă și-i puse în ochi picături de kool, după care-l rugă pe Jalal să-l țină de cap. Îi spuse vrute și nevrute, îl întrebă cum merge sticla de Tyr, căci asta vindea el mai mult, iar apoi, pe nepusă masă, îi înțepă ochiul cu un scalpel îngust, pe nume vaktra, în locul în care irisul întâlnea albul ochiului. Se auzi un sfârâit umed, iar din ochi se scurse o apă limpede, semn că Sahib înțepase unde trebuie. Stropi ochiul cu lapte fiert și răcit și-l puse pe negustor să-și strângă nara din dreptul ochiului sănătos și să-și sufle nasul, după care tăie capsula ce acoperea irisul precum cupola unei biserici minuscule, iar cristalinul, ca o pietricică netezită de ape, prinse a ieși pe lângă vaktra.
— Începi să vezi? îl întrebă Sahib.
— Parc-aș ghici o lumină…
— Tușește!
Negustorul tuși, iar pietricica țâșni din ochi ca un sâmbure de vișină.
— Văd, o, Sahib! Zău că văd!
— Câte degete am aici? îi puse Sahib patru degete în fața ochiului. Negustorul zise că vede patru degete. Atunci Sahib îl întrebă ce face cu ele, iar negustorul îi zise: „Îmi dai cu cu tifla, o, Sahib”, ceea ce era adevărat, așa că Sahib îi scoase scalpelul din ochi.
Îi puse un bandaj cu gălbenele și cu frunze de cânepă spălate în trei ape și-l trimise să se întindă în altă odăiță, cea în care stăteau cei cu operații simple, poruncindu-i să nu tușească și să nu strănute. Spre seară avea să plece acasă, iar a doua zi avea să treacă din nou pe la Sahib, ca să-i vadă pansamentul. Îi puse pietricica din ochi într-o oliță cu ulei, pe care s-o ia acasă, ca să aibă cu ce se lăuda la rude.
Apoi veni un sărăcan din Shufra, căruia, pentru că nu putea să urineze, i se umflase bășica-udului. Sahib luă un tubușor dintr-o rășină moale, pe nume shellac, îl cufundă în ulei de măsline și i-l vârî pe uretră, numai că tubușorul înțepeni la jumătatea penisului, nefiind chip să lunece mai departe. Sahib îl răsuci, îl trase și-l vârî la loc, ba chiar suflă în el aer, apoi ulei, dar tubul de shellac nu trecea mai departe. Atunci, Sahib îl duse pe sărăcan în odaia din spate și-l întinse pe pat. Îi dădu să mestece frunze de cânepă și-i turnă și o pulbere, tot de cânepă, prin tubușorul vârât în uretră.
— Ia-uite, Jalal, ce voinicie! îi arătă Sahib comoara sărăcanului.
— Voinicie-voinicie, făcu Jalal, dar are unde s-o pitească noaptea?
— Ai unde s-o pitești noaptea? se hlizi Sahib la amărât.
— N-am, zise sărăcanul, cam trist.
— Cum n-ai? Orice femeie s-ar da în vânt după așa ceva.
— A mea nu. I-au băgat creștinii prostii în cap. Cică prea multă dragoste e semn de păcat.
— Creștinii de care vorbești nu-s călugării de lângă Marhah, cumva? se interesă Sahib.
Sărăcanul zise că da. Iar Sahib:
— Dragostea o fi păcătoasă pentru ei, fiindcă n-au voie să vadă muieri.
— Ba văd, da-n ascuns, când se duc în satul creștinilor, de partea cealaltă a muntelui.
Tot vorbindu-i, Sahib îl trăgea de mădular încoace și-ncolo, ba chiar îl încercă și cu unghia, și, când văzu că sărăcanul nu mai clipește, luă vridhipatra sastra, scalpelul cel subțire, ridică ștremeleagul și i-l culcă pe burtă, după care făcu o incizie în dreptul locului în care se înțepenise shellac-ul. Curse sânge, Sahib apăsă pe rădăcina penisului cu putere, apoi tăie mai adânc, dar nu mai mult de un lat de crăcuță de ishil, din cele ce se fac scobitori, și gata, găsi tubușorul de shellac. Simți mai sus de tubușor, spre bășică, un fel de gâlmă ce strâmta uretra. Tăie uretra – fruuf – și zări zona îngustată; presără praf de cânepă în ea, o chiuretă, apoi vârî tubul de shellac mai adânc, trecând de locul pe care-l chiuretase. Tubul ajunse în bășica udului, iar urina prinse a curge afară, lenevos.
Cât timp îl pansă, Sahib îi spuse beduinului că e un nătâng, dacă nu-și trântește femeia cu picioarele în sus măcar o dată la două nopți: după operație trebuia să-și desfunde nevasta cu vârf și, mai ales, îndesat, dacă voia să nu-i apară boala din nou.
Isprăvi cu el și-l așeză lângă negustor. Cât timp îl întinseră în pat, din odaia de tratament se auzi Simha: o întreba pe Zamira dacă mai are dureri. Sahib se duse la ebionită, îi puse mâna pe frunte și văzu că fierbințeala îi trecuse. Își dădu seama că e prea tăcut, ceea ce nu-i stătea în obicei, așa că dădu să zică ceva, numai că ochii îi căzură asupra piciorului Zamirei, ieșit de sub pătură. Era subțire, lung, și avea degete fine… Sahib își drese glasul și o întrebă dacă-i era foame, dar cu glas străin, de parcă el însuși ar fi fost o păpușă, pe care tot el, Sahib, o mânuia de departe. E frumoasă ca o dimineață însorită de toamnă, se trezi el că-și zice, uluit de el însuși, căci nu văzuse toamna nicicând. Atunci o zări pe Bilha în odaia din față: mușca dintr-o piersică și privea, dusă pe gânduri, în grădină. Lui Sahib i se ivi în minte chipul ei peste douăzeci de ani, cu obrajii căzuți și plini de riduri, cu părul cărunt și ochi lăcrimoși, mestecând în gol.
Plecă de la Zamira și se întoarse la sărăcan, făcându-și de lucru cu el, deși nu era nevoie. Peste acoperișuri răsună glasul lui Bilal, vestind rugăciunea de după-amiază. Apoi se porni un vânt rece și cerul se acoperi. Sahib se duse în farmacie, numără săculeții cu prafuri și pulberi, puse uleiurile în ordine, văzu de unsori, de florile și frunzele uscate, după care ieși în grădină. Se uită la lipitori – frigul le amorțise.
— Ei? o întrebă deodată pe Simha, a mai trecut djinnul pe-aici?
Fetița, ascunsă în întunericul odăii de tratament, făcu semn că nu, dar nu se putu abțină să nu zică: „Posibil.” Zamira își mișcă picioarele și tuși, iar Sahib se gândi că poate într-o zi, când lumea avea să fie plecată de acasă, o să discute verzi și uscate cu ea. Iar Simha:
— Djinnul n-a mai venit, dar Zamira l-a zărit pe prietenul acela al lui, călăuza de munte, Buraq. Eu cred că e tot djinn și el.
Sahib râse cam strâmb și o întrebă pe ebionită:
— L-ai văzut pe Buraq, zici? Ce făcea?
— Era într-un târg, cu un prieten, treceau pe lângă o biserică mai mare decât Al Qulaish, din Sanaa. Nu era o biserică ebionită, căci era plină de cruci și avea ziduri negre și dantelărie din piatră. Era frig, oamenii erau îmbrăcați gros, iar lumea era stricată, căci lângă biserică locuiau multe femei ușoare. Tovarășul lui Buraq se gândea la ceva, dar eu îl auzeam, știi cum e-n vis: Dar evreica? Oare ce face evreica? – așa se întreba, iar în minte îi umblau gânduri necurate cu acea ea.
— Ai văzut tu asta în vis? căscă ochii Sahib, întrebându-se cât timp trecuse de când scrisese întâmplarea cu pricina: o lună? poate mai mult?
— Am văzut, da, făcu Zamira. Iar pe prietenul lui Buraq îl cheamă Mesnah și seamănă cu djinnul. Pe tustrei îi visez – și-n Shibam îi visam.
Mesnah?! se miră Sahib. El nu scrisese nicicând de vreun Mesnah, cât despre prietenul lui Buraq, ei bine, acesta era celălalt Sahib, nu altcineva – ei doi treceau pe lângă biserică, nicidecum alții. Uimit, tabibul intră în odaie și-o descusu pe ebionită: cum arăta Mesnah? Cică era potrivit de înălțime, că purta părul strâns în coadă de cal, că avea un cercel din piatră neagră și că semăna mult cu djinnul, adică cu celălalt Sahib. Cât despre Buraq, era înalt, slab, bărbos, măsliniu.
— Bine, îi zise Sahib, luându-i pulsul. Acum odihnește-te. Vreau să bei multă apă.
— Poți să-mi dai tu, preacinstite, un pocal mare de tot, chiar acum?
— Jalal, strigă Sahib, adu-i ebionitei o carafă cu apă rece.
Și se duse înapoi în grădină. Ibrahim bătea pe nicovala lui cea mică din atelier: tiiing, tiiing, tiiing. Khalil se certa cu nevastă-sa, dar nu foarte tare. Deodată Sahib simți că cineva îl urmărea cu privirea. Nu putea fi decât Malik, habotnicul – se uita la el de pe terasa de sus a qasabei sale înalte, care arăta ca o cetate. Sahib se întoarse și-i făcu semn cu mâna.
Malik îi făcu semn înapoi. Un arc și-o săgeată dac-aș avea… se gândi Sahib. O strigă pe Simha:
— N-o să vezi niciun djinn în oalele astea, mai bine am dărui apa. Avem vecini care se chinuie să facă rost de apă.
— Și dacă vine djinnul? Ai văzut că n-am mințit, ți-a zis și Zamira de el.
— Ai o minte bogată, isteațo, o luă Sahib, iar oamenii cu mintea bogată se plictisesc ușor și-și închipuie întâmplări nemaivăzute.
— Doar nu vrei să spui că eu și Zamira nu l-am văzut?
— Hai, las-o baltă… Tu l-ai văzut pentru că ai citit despre el, iar Zamira a avut fierbințeală și a primit binj-datturah – uite de ce l-a visat.
De pe uliță se auzi un glas de copil. O striga pe Simha.
— E Asim, îi sticliră ei ochii. M-aș duce cu el la joacă, la casa părăsită.
— Iar te joci cu Asim? sări Bilha de-un cot.
Simha strânse din dinți, se codi nițeluș, dar în fine zise ce avea de zis:
— Măcar Asim nu e prost. Cu el nu mă plictisesc niciodată.
— Te cred și eu! Cum să te plictisești cu unul cu care te cerți mereu?
— Ba nu ne certăm mereu.
— De-aia spuneai ieri că nu vrei să-l mai vezi în ochi?
— Uite că m-am răzgândit.
Iar Sahib:
— Du-te, dar vezi ce vorbești. Uită de djinn și de prietenii lui, bine?
Sahib se întoarse în casă. Se învârti prin odaia din față, se mai uită în grădină să fie sigur că Bilha nu-i cu ochii pe el, după care se repezi în odăița în care scria, trase scara ce ducea pe acoperiș și se urcă iute pe casă. Malik îl văzu, dar se prefăcu a nu-l băga în seamă, iar Sahib se duse la marginea terasei, căutând-o pe Simha din ochi.
Glasul ei vesel răsuna peste case. Era în hosh-ul de peste ulița ce ducea la casa lui Ibrahim, apostatul – un hosh de care n-avea nimeni grijă, plin de buruieni și arbuști de arak, crescuți anapoda. Simha râdea și chiuia cu Asim și cu alți băieți, însă ei, cine știe de ce, se purtau de parcă voiau să scape de ea: se piteau printre bălării, chicoteau și-o chemau, ademenind-o departe de casa părăsită. Poate că se joacă de-a v-ați ascunselea, se gândi Sahib, numai că-i văzu pe băieți cum își dădeau coate, râzând pe înfundate ori de câte ori Simha trecea pe lângă ei fără să-i vadă, iar după ce ajunse în celălalt capăt al hosh-ului se furișară înapoi, lăsând-o singură. „Asim, Mundir, unde v-ați ascuns?” îi strigă ea, dar băieții se strecurară spre casa părăsită, fără a-i da niciun semn.
— Unde sunteți? strigă Simha mai tare.
Niciun răspuns. De ce au chemat-o, dacă nu se joacă cu ea? se întrebă Sahib, cu obidă. După o vreme, Simha rămase locului: privea în jur, sperând că băieții vor ieși la iveală. Apoi, însă, pricepu că fugiseră de ea și încremeni cu privirea în pământ, cu brațele căzute pe lângă trup. De ce nu pleacă, de ce nu vine acasă? i se rupse inima lui Sahib. Fu cât pe ce s-o strige, numai c-o auzi pe Bilha că întreabă de el.
Coborî în odaie, puse scara la loc. Parcă-l apucase ceva de gât și nu-i mai dădea drumul. Și-au bătut joc de ea, își spuse, și mai-mai că-i dădură lacrimile. Dori să se ducă la bolnavi val-vârtej, dar în ușă dădu peste Bilha, așa că făcu pe nepăsătorul. Bilha îl întrebă unde a fost, iar el o minți – cică aruncase un ochi peste sulurile pe care scria.
— Ce-i cu tine? îl simți Bilha.
— Nimic, zise el, intrând în odaia bolnavilor.
Cum s-o cresc ca să nu mai pățească așa? Oare-ar fi bine s-o înrăiesc? Se opri în mijlocul odăii, strângând din dinți. Sărăcanul din Shufra se zvârcolea de durere, așa că se grăbi să-i presare pulbere de mac în nări. Nu termină bine cu el, că negustorul operat de cataractă se plânse că simte ace în ochi. Ca de obicei, cum îl apuca durerea pe unul, cum îi lua și pe cei din jur.
— E timpul să mergi acasă, Abdul, îi zise Sahib negustorului. Vino mâine, după dhuhr, să te văd. Nu te duce la rugăciune, sau, dacă te duci, nu te apleca, nu te screme, nu tuși și nu strănuta. Îți scot ochiul cu mâna mea dacă-mi strici operația.
— Nu râde de mine, preacinstite!
— Nu râd deloc. Hai că ți-l dau pe Naghib să te însoțească. Ne vedem mâine, după dhuhr.
Deîndată ce plecă Abdul, apăru alt bolnav. Cu două zile în urmă, cămila lui o luase razna și dăduse cu el de pământ, iar acum îl dureau șalele de nu mai putea. Sahib îl puse să se ghemuiască, trase de el, îl întinse în pat și-i îndoi picioarele, i le ridică, îl ciupi de sus până jos, îl puse să miște degetele, îl crăcănă – n-avea nimic rupt. Îl trecu în sulul cel mare al suferinzilor veniți din alte părți. Habar n-avea dac-o să-l mai vadă vreodată, dar, dacă o să se întoarcă la el, trebuia să și-l amintească cu toate cele.
Îi dădu prafuri pentru durere și-l trimise înapoi la Monakh, pe maidanul din afara Madinei, unde poposeau caravanele.
Apoi scoase sulul pe care trecea plățile. Beduinul din Tharb îi dăduse doar doi dirhami, căci n-avea mai mult, drept care Sahib îi înapoiase unul, dar nu trecu acest lucru în sul. Apoi îl văzuse pe Abdul, care era putred de bogat – el plătise douăzeci de dirhami pentru operația de cataractă, și avea să-i mai trimită și laptele de la două oi preț de trei săptămâni. Sărăcanul din Shufra, cel ce nu putea să se ușureze, n-avusese bani (să fie primit!), iar călătorul trântit de cămilă îi dăduse doi dirhami și-i rămăsese dator, dar făgăduise c-o să-i plătească pe drumul de întoarcere de la târgul din Ukaz, căci avea de vândut sute de saa de ulei de susan.
La sfârșit o trecu pe Zamira – în dreptul ei trase o linie.
Cum venea vorba de bani, cum apărea și Bilha. Se uită pe plăți și strâmbă din nas: nu fusese o zi bună, iar cu amărâtul din Shufra făcuseră ei cheltuieli, unde mai pui că, de-acum, trebuiau să-i facă și porție de mâncare. Cât despre Zamira, cu ea cheltuiseră cel mai mult și-aveau să cheltuiască și mai mult în zilele ce urmau.
— Bine măcar că rămânem în câștig, zise ea după ce termină de citit.
— Știi cum se spune, zise Sahib. Zece nu-ți dau nimic, dar vine al unsprezecelea și dă pentru toți.
Ce-ar fi să facem și-aici ca-n Benares? se întrebă. Să ridicăm un spital, iar tabibii să nu mai fie plătiți de bolnavi, ci de întreg orașul din dări, căci sănătatea nu se vinde la târg. Sănătatea…
— Dacă tot vorbim de cei ce plătesc în contul săracilor, îl aduse Bilha cu picioarele pe pământ, mă întreb dacă Mahomed te va plăti.
— Nu știu să-l scap de boală, așa că nu-mi datorează nimic.
— Te-ai pus rău, însă, cu tabibul lui, cu Haret ben Kaladah, armeanul. Fie și numai pentru asta, Mahomed ar trebui să te răsplătească. L-ai întrebat, măcar, dacă vrea să ne ajute?
— N-am apucat.
— Mda… Și el n-a zis nimic? I se pare firesc să-l îngrijești fără plată?
— Știi că Mahomed nu e avut.
— Ei, nu e avut… În sfârșit, nu țin morțiș să-ți dea bani. La câți ai tratat pe degeaba, unul în plus nu se pune. Sunt doar curioasă dacă el crede că totul i se cuvine, după ce i-a tocat pe ai noștri.
— El… cum să spun… Cu mine se poartă drept.
— S-o purta el drept, dar ce ne facem după ce moare? Of, Sahib, hai să plecăm! Hai la Basra, la Jaffa sau chiar la Constantinopol…
— Și să lăsăm tot? Casa? Grădina? Oamenii?
— Câți prieteni ai tu în Madina, Sahib? Cât despre case și grădini, găsim oriunde… De ce nu vrei să vezi câți de-ai noștri pleacă din oraș?
Sahib mormăi ceva, după care, ca să scape de Bilha o trimise pe Rabab după Simha și ieși în grădină. Ibrahim încă bătea în nicovala lui mică, Khalil râdea cu nevastă-sa, iar în oale nu se zărea niciun djinn.
Să plecăm? se întrebă Sahib. Cum ar fi să vină bolnavii într-o dimineață și să găsească ușa ferecată? Cum ar fi să mă strige, iar eu să nu le răspund? Iar copiii? Copiii o s-o cheme pe Simha la joacă, iar ea, nimic! E ca și cum am fi morți. Deîndată ce-și spuse asta, în minte îi apăru vedenia ce-l îngrozea: Simha bolnavă, și el privind-o neputincios. Se gândi la nenorocirea aia până ce simți că-l ia cu leșin, dar cum altfel să alungi piaza rea? Apoi se întrebă: Unde e Simha? De ce nu se întoarce Rabab?
Se urcă pe casă, pășind cu grijă, să nu-l audă Bilha. Se uită de jur-împrejur, dădu s-o strige pe fiică-sa, dar se răzgândi, simțindu-l pe Ibrahim cum se uită la el din ușa atelierului. Îl privi și el, dându-i binețe, dar Ibrahim pufni și se întoarse pe călcâie. Ibrahim era neînduplecat, nu venea nici măcar să se caute, deși o tuse cumplită îl chinuia de luni de zile.
Unde e Simha? se întrebă iarăși Sahib, privind peste hosh-uri. Se uită spre casa părăsită – nici fiică-sa, nici Rabab nu erau de văzut.
Coborî. O vreme stătu nemișcat, trăgând cu urechea la Bilha – vorbea cu Naghib și cu Jalal. Pesemne că era ceva hazliu, căci râdeau toți trei. Dacă Bilha râde înseamnă că degeaba îmi fac gânduri negre, își zise Sahib, prostește, și se duse apoi la Zamira. O privi cum respiră: era mai bine. De astă dată nu-i mai trecu prin minte să-i vorbească dacă rămân singuri.
Ieși. Intră în vorbă cu Bilha, cu Jalal, cu Naghib. Se strădui să râdă cu ei – nu putu. După un timp întrebă dacă Rabab nu se întorsese cu Simha.
— A plecat cam demult după ea.
Se iscă oarece vânzoleală, Bilha se supără („Fata asta a noastră și-a luat-o în cap!”), iar Jalal plecă după ele să vadă ce și cum.
Sahib rămase în grădină. Unde naiba s-a dus, unde? se întreba. Îi veni să răstoarne blestematele de oale, își făcu de lucru cu lipitorile, iar până la urmă se duse pe malul iazului și se așeză pe un pietroi. Se uită la apă, încercă să se liniștească, după cum îl învățase maestrul Yogendra, dar nu reuși. Soarele se apropia de asfințit.
— Barzillai, ia vino încoaʼ! se auzi Bilha deodată.
Nu era a bună când zicea „Barzillai”. Sahib intră în casă și răsuflă ușurat: Simha venise, numai că era mânjită de sus până jos și se smiorcăia.
— Nu-i treaba ta, mami, zicea ea. Și nici a lui tati!
— Ce s-a întâmplat? făcu Sahib.
Slavă Domnului, slavă Domnului, își tot spunea, slavă Domnului!
— A bătut-o Asim, zise Rabab.
— Ți-am spus, Barzillai, ți-am spus! scăpărau ochii Bilhei. Așa a fost și-n Babilon, și-n Misr, și la Ierusalim: mai întâi cei puternici i-au bătut pe cei slabi. Apoi cei puternici i-au omorât pe cei slabi.
— Bilha, copiii se bat între ei de când lumea.
— Și nici nu suntem slabi, mami, suspină Simha. Oh, îl urăsc pe Asim.
— De ce v-ați bătut? o întrebă Sahib.
— Nu-i treaba voastră. Nu-i nici treaba ta, Jalal, zise fetița, văzându-l cum strânge pumnii. Îl urăsc pe Asim, îl urăsc, îl urăsc.
— Hai să mâncăm, zise Sahib. Iar tu spală-te, îi zise Simhei.