Regele cerb, piesa italianului Carlo Gozzi, este alegerea regizorului Alexandru Colpacci pentru această ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Oradea, ilustrând realităţile Republicii Veneţiene într-un mod autentic, îmbinând, totodată, clasicismul cu modernismul teatral.
Alexandru Colpacci se întoarce după o absenţă de câţiva ani pe scena unde în anul 1970 îşi făcea debutul regizoral cu piesa Dispariţia lui Galy Gay (UN OM = UN OM). De această dată, încântă publicul iubitor de teatru cu piesa dramaturgului italian Carlo Gozzi, Regele Cerb, inaugurând astfel cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Oradea, respectiv cea de-a XXIII-a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt. Basmul creat de italian se învârte în jurul regelui Deramo (Răzvan Vicoveanu) care îşi caută o soţie, iar în acest sens au loc mai multe întâlniri cu o grămadă de peţitoare care nu sunt, însă, pe placul său, deoarece niciuna nu împărtăşeşte o dragoste sinceră pentru el. În acest punct, structura clasică a compoziţiei se desprinde şi se îndreaptă spre o abordare mult mai modernă, având parte de ştiinţă şi tehnologie, prin faptul că regele foloseşte un dispozitiv pentru a depista minciunile debitate de fiecare dintre candidate. Pe rând, îi vin la probe fete precum Clarice (Alina Leonte) sau Smeraldina (Adela Lazăr), dar care nu au niciun fel de sentimente faţă de conducătorul lor, pentru că inima le aparţine altora, iar ele sunt împinse de la spate din interesele proprii ale tatălui, respectiv fratelui acestora. Toată această învălmăşeală e pe punctul să se încheie în momentul în care Angela (Angela Tanko) se prezintă şi ea regelui, sentimentele sale fiind veritabile. Însă din dezordinea căreia păruse că i s-a pus capac, se naşte un conflict şi mai aprig: între Tartaglia (Richard Balint), prim-ministrul şi omul favorit al regelui, care o iubeşte şi el pe Angela, şi rege, care nu suspectează nici dragostea lui Tartaglia, nici furia pe care acesta o resimte când află verdictul. Toată povestea ia o turnură sumbră în momentul în care regele îi arată primului său ministru o parolă magică care îi permite sufletului să se transfere într-un trup neînsufleţit. O decizie care se dovedeşte proastă, deoarece subalternul său o va folosi pentru a se răzbuna, pentru a pune mâna pe regat şi pe Angela.
Piesa redă în mod fidel atmosfera republicii veneţiene în care a trăit şi Gozzi, scoţând la iveală superficialitatea acelor vremuri şi falsitatea cetăţenilor, aşa cum reuşeşte şi Camil Petrescu să le creioneze în Act Veneţian. Alexandru Colpacci îşi ia libertatea de a nu se limita şi apelează la aspecte ale lumii moderne tocmai pentru a aduce piesa în contemporaneitate şi a crea un discurs moralizator împotriva făţărniciei, a trădării; în schimb, regizorul pledează pentru dragostea adevărată, care poate depăşi orice obstacol şi care, în final, se va împlini − de altfel, o temă romantică, dar nu unica. Natura este şi ea prezentă şi cu toate că în unele momente este hăituită, ea îl recunoaşte pe rege şi îl protejează, pentru ca apoi să îşi revendice răzbunarea faţă de Tartaglia. Prin urmare, titlul piesei nu este folosit în mod abstract, ci pentru a anunţa prezenţa constantă a factorului natural pe tot parcursul piesei. Deramo îşi va transfera sufletul în trupul mort al unui cerb, iar acest eveniment va fi cel care îi va deschide ochii şi îi va arăta caracterul şubred al lui Tartaglia şi modul în care acesta l-a trădat. Cu toate că regele este un personaj cam neghiob, tocmai acest aspect particular este cel care îl salvează, în mod paradoxal. Transfigurarea sa într-o lighioană îi va pune la încercare credinţa, dar şi dragostea supuşilor săi, precum şi a Angelei.
Există mai multe planuri pe care se pliază piesa, care ilustrează în primul rând o luptă politică înverşunată din partea lui Tartaglia, apelând la orice mijloc, pentru ca mai apoi să elaboreze un plan complex pentru a suda toate iţele şi pentru a scăpa defintiv de unicul obstacol pe care l-a avut în cale: regele. Toată această intrigă este montată într-un decor feeric, însă ambianţa ludică este doar un ambalaj pentru adevăratele teme recurente din perioada dramaturgului.
Momentele sumbre sunt îmbinate perfect cu cele trăsnite, acea nebunie frumoasă fiind redată de actori precum Adela Lazăr sau George Dometi, care aduc înaintea spectatorilor personaje atât de comic conturate încât realismul lor este greu de pus la îndoială, personajele pe care cei doi le interpretează formând un cuplu. Însă amorul dintre cei doi se spulberă odată cu participarea Smaraldinei la interviul regelui. De altfel, aceasta presară asupra piesei un ton mai relaxat, şi creionează, totodată, teza dramaturgului asupra superficialităţii sentimentelor. Prin urmare, înainte de întrevederea cu regele, Smaraldina pune o barieră între ea şi cel căruia i s-a promis, Truffaldino (George Dometi), pentru ca ulterior, odată refuzată, să se întoarcă disperată pentru a-i recăpăta dragostea care, între timp, a dispărut. În relaţia dintre cei doi regăsim ceva şi din Pietro şi Alta Gralla.
Ceea ce conferă o mai mare frumuseţe piesei este şi schimbul de replici sau intrările unor personaje din mijlocul publicului, ori chiar interacţiunea directă a personajelor cu spectatorii. Astfel, nu doar că oamenii sunt apropiaţi de actori şi de personajele interpretate, dar se şterge o graniţă între spectacol şi spectator, cel din urmă fiind introdus în lumea propusă ca făcând parte din aceasta, fiind şi el, la rândul său, un personaj.
Finalul este însă unul îl va pune pe spectator înaintea unei realităţi neguroase, schiţând o teză greu de digerat. Cu toate diferenţele pe care oamenii şi le impun în mod voluntar atât din punct de vedere social, precum şi material sau sentimental, cu toţii sunt nişte mici soldăţei care la finalul zilei sunt aşezaţi în aceeaşi cutie, fără a mai conta individualitatea personală. Nu pentru că aceasta n-ar exista, ci tocmai pentru că poate suferi transmutări care pot deveni iremediabile… pentru că nu toate poveştile sunt basme.
Alexandru Colpacci reuşeşte să creeze un spectacol care are premise pentru un parcurs longeviv pe scena teatrului orădean, dar şi pe scenele teatrelor din întreaga ţară. Întoarcerea acestuia a fost de bun augur, lansând noua ediţie a festivalului în plină forţă pentru următoarele spectacole care se prefigurează, oferind un nou eveniment de calitate, cu o mare varietate a reprezentaţiilor.