Viaţa unui oraş este suma poveştilor locuitorilor săi

Spectacolul „Oraşul nostru” al regizorului Cristian Ban vorbeşte despre vieţile unor oameni simpli, dar admirabili ai urbei Aradului de acum un secol, oferind o partitură emoţionantă asupra vieţii în sine, dar şi o frumoasă istorie nepovestită.

Într-o nouă zi a Festivalului Internaţional de Teatru Oradea, spectatorii s-au bucurat de talentul grupul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Sub bagheta regizorului Cristian Ban, aceştia au pus în scenă piesa Oraşul nostru, o adaptare după dramaturgul american, câştigător a trei premii Pulitzer, Thornton Wilder. Piesa urmăreşte viaţa cotidiană a unor arădeni obişnuiţi de acum un secol și a unor personalităţi locale, precum Margareta Braun, moştenitoarea casei de modă Fortuna, dar şi prima femeie arădeană care conduce o maşină.

Într-un decor minimalist, piesa se deschide cu intrarea povestitorului, cel care îl introduce pe spectator în ambianţa oraşului de la început de secol XX. Rând pe rând, cu fiecare personaj care intră în scenă, sunt conturate tipologii de oameni, creionând o realitate universală şi familiară. Publicul se desprinde din mediul teatral şi păşeşte într-o lume pe care o va simţi caldă, prietenoasă şi mai presus de toate, o lume care va fi acasă. Povestea fiecărui personaj emoţionează, iar privitorii pot empatiza deoarece fiecare poate regăsi o bucăţică a sinelui într-una dintre naraţiuni. Prin urmare, pe scenă apare doctorul Braun, un membru de vază al societăţii din Arad, un doctor cunoscut şi respectat de toţi, prototipul celui mult prea ocupat care, însă, nu-şi neglijează familia, cu toate că nu-i poate îndeplini dorinţa soţiei sale de a pleca o perioadă din oraş, pentru a se delecta cu peisaje noi. El va rămâne un nume viu al urbei de pe Mureş chiar şi după moartea sa, pe când numele nevestei sale, care şi-a dedicat viaţa familiei, va rămâne uitat de-a lungul vremii. Lăptarul şi lăptăreasa sunt şi ei o verigă importantă a societăţii, sunt oamenii simpli care muncesc pentru traiul lor şi a căror istorie rămâne imprimată în sufletul oraşului. O altă tipologie o constituie cea a lăptăresei, care rămâne în acel oraş de la naştere până la moarte, fără să cunoască ceea ce se află în afara graniţelor lui, dar a cărei minte colindă departe. Lăptarul, în schimb, nu are astfel de griji, el fiind tipul mai pragmatic, bucuros doar că afacerea sa este prosperă. Apoi, mai este şi Arthur, care deţine un birt în apropierea gării; el este un visător şi-un om care-şi iubeşte oraşul şi comunitatea. Cu toate că afacerea lui merge bine, el contemplă la un viitor oraş Arad care să-şi depăşească condiţia, ajungând să fie o metropolă, un centru universitar, o capitală culturală. E o persoană lipsită de orice pragmatism, care se lasă purtată de gânduri fanteziste, dar care crede într-un mâine mai frumos şi mai bun. În final, sunt Eugen şi Margareta Braun, a căror evoluţie este dezvoltată pe parcursul piesei. Eugen, locuieşte alături de mama sa, ale cărei gânduri şi intenţii sunt îndreptate exclusiv către fiul ei, și este o nouă speranţă, care aparţine noii generaţii, însă care, din cauza situaţiei din perioada interbelică, are şanse minime să-şi împlinească potenţialul. Evoluţia sa alături de Margareta, fiica doctorului Braun, este extraordinară prin normalitatea pe care o emană, stârnind nostalgie şi rememorarea unor vremuri trecute, mai simple, mai boeme.

Spectacolul lui Cristian Ban atinge de multe ori coarde sensibile şi pătrunde în cele mai profunde unghere ale sufletului, trezind neliniştea incomodă în ceea ce priveşte condiţia umană. Modul în care creşte relaţia celor doi tineri ilustrează şi modul în care existenţele oamenilor sunt trecătoare: de la simpli copii, într-o fracţiune de secundă, ei devin adulţi, ca mai apoi să ajungă în pragul căsătoriei, iar o privire rătăcită pe altundeva să însemne dispariţia tuturor celor cunoscuţi.

Momentul forte al piesei îl reprezintă scena în care Margaretei i se permite pentru o zi să se întoarcă şi să revadă clipele din trecut. Emoţia pe care o trăieşte când îşi poate strânge din nou părinţii în braţe este delirantă, ea încleştându-se cu toată puterea şi cu tot dorul posibil, uitând, totuşi, că braţele sale îmbrăţişează o iluzie. Durerea este şi mai sfâşietoare când realizează că totul s-a terminat, că fantezia a dispărut, că trecutul s-a rupt în bucăţi. De altfel, marele merit îl are actriţa Cecilia Lucanu-Donat, a cărei interpretare este sublimă şi a cărei putere de a transmite emoţii este incredibilă. Această teză a efemerităţii este un alt punct tare al piesei.

Jucându-se cu publicul pe scenă, iar prezenţa acestuia fiind mult mai apropiată, regizorul mizează pe simplitate pentru a explica-o chiar pe aceasta într-un mod cât mai elaborat. Aşadar, recuzita este inexistentă, mizându-se pe sugestie, iar publicul fiind încurajat să îşi imagineze şi să vadă cu alţi ochi decât cu cei fizici. Frumuseţea piesei e dată şi de modul ingenios în care actorii de pe margine se folosesc de recuzita din afara scenei pentru a sugera prezenţa ei în timpul spectacolului, dar şi de sunetele pe care tot ei le creează, tocmai pentru a oferi o claritate şi un realism mult mai pronunţate.

Profunzimea cu care este abordată povestea de ansamblu a oraşului Arad de la începutul secolului XX, cu teme conexe precum cea a efemerităţii fiinţei, dar şi a frumuseţii vieţii în felul în care acesta se desfăşoară şi pentru care merită să fie preţuită, este unul dintre motivele pentru care piesa Oraşul nostru reprezintă o compoziţie valoroasă şi un spectacol care zguduie privitorul în feluri în care nici nu s-ar fi gândit. Montarea sa pe una dintre scenele orădene a reprezentat un mare câştig atât pentru publicul iubitor de teatru, cât şi pentru festival în sine, fiind unul dintre cele mai bune spectacole ale acestei ediţii, iar un premiu ar încununa munca şi talentul depuse pentru a da viaţă acestei manifestaţii minunate a sufletului, a comunităţii şi a fericirii. Poveştile şi visurile unor oameni, aparent oarecare, au o greutate importantă în viaţa unei comunităţi, a unui oraş, pentru că prin ele se continuă magia şi frumuseţea care însufleţesc existenţa unui cămin.