Dunkirk are toate şansele să devină un clasic al cinematografiei şi încă de pe acum poate fi considerat unul dintre cele mai bune filme de gen.
Nu mai există nici un fel de surpriză pentru cinefili privind calitatea ridicată a filmelor regizate de Chris Nolan. Acesta este fără îndoială unul dintre cei mai importanţi cineaşti ai acestui secol. Cel mai recent film al său, drama de război Dunkirk, reprezintă o nouă dovadă în acest sens. De altfel, este şi primul film biografic din portofoliul acestuia. Subiectul reprezintă bătălia de la Dunkerque din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care britanicii sunt forţaţi de către trupele germane să părăseacă teritoriul francez, întorcându-se pe pământul natal. Este o înfrângere a Aliaţilor, dar şi o victorie a Marii Britanii, întrucât sunt salvaţi aproximativ 300.000 de soldaţi. Nolan reuşeşte să creioneze cu măiestrie cele două aspecte opuse ale campaniei.
Filmul este împărţit în trei planuri distincte care vor ajunge ulterior să se întrepătrundă şi să creeze o continuitate unitară a intrigii. Folosirea celor trei dimensiuni spaţiale construieşte o complexitate a tabloului pe care Nolan încearcă să-l înfăţişeze înaintea spectatorului; fiecare acţiune a unuia dintre planuri are o consecinţă asupra celorlalte. Pentru că acesta ar fi cuvântul-cheie al filmului: consecinţa. Acest episod din cea de-a doua conflagraţie mondială n-a fost ales la întâmplare, ci poartă cu el un mesaj puternic: nu există pas greşit fără repercusiuni.
Chiar Churchill considerase campania o mare eroare de natură tactică. Nolan preia ideea liderului britanic şi foloseşte sugestia pentru a ilustra aceeaşi idee. Inamicii germani sunt aproape inexistenţi în desfăşurarea acţiunii. Ei sunt amintiţi în treacăt şi sunt arătaţi în ultima secvenţă a filmului, dar chiar şi aici foarte şterşi. Insistenţele cad asupra gafelor produse de armata britanică şi asupra tacticilor defectuoase adoptate. Incompetenţa proprie a fost cea care i-a învins cu adevărat, britanicii fiind în fapt propriii inamici. Fără un plan viabil pentru a evacua soldaţii şi cu o lipsă acută a armamentului atât de necesar, reţinut pentru a apăra insula, englezii reprezentau o ţintă uşoară. Salvarea unui număr atât de mare de soldaţi înseamnă o victorie în sine, având în vedere condiţiile date.
Multitudinea de soldaţi este transportată prin intermediul mai multor bărci de agrement, una dintre ele fiind condusă de domnul Dawson (Mark Rylance), alături de fiul său (Tom Glynn-Carney) şi de Peter (Barry Keoghan). În drumul lor spre Dunquerke, salvează un soldat aflat în derivă (Cillian Murphy), acesta fiind afectat irecuperabil de pe urma bătăliei. Personajul lui Murphy ilustrează cel mai bine disperarea şi teama crâncenă care îi asaltează pe soldaţi.
Totodată, este redată excelent dorinţa lor de neclintit de a se întoarce pe pământ britanic şi de a scăpa de pe plaja abominabilă. Prin aceeaşi trudă trec şi soldaţii Tommy (Fionn Whitehead), Gibson (Aneurin Barnard) şi Alex (Harry Styles), care caută o cale de a evada, folosind o barcă comercială olandeză. Scufundarea navei reprezintă unul dintre punctele în care planurile paralele încep să se intersecteze şi să se sudeze, soldaţii fiind salvaţi de Dawson. Dorinţa furibundă de a supravieţui e bine exemplificată prin nebunia temporară a lui Alex, acesta fiind dispus să-l sacrifice pe Gibson. Amintind vorbele unuia dintre camarazii care îi însoţesc pe cei trei, supravieţuirea nu are nimic frumos în sine, reprezintă doar lăcomie şi ură, atribute ce sunt scoase la iveală în cele mai tensionate momente. Farrier (Tom Hardy) şi Collins (Jack Lowden) sunt cei doi piloţi care întruchipează aviaţia britanică şi care apără soldaţii aflaţi pe digul de pe plaja Dunkerque. Neputinţa militarilor este mijlocită de către comandatul Bolton (Kenneth Branagh), care visează la pământul natal aflat la o distanţă de doar 22 de kilometri, dar care pare atât de departe. Cei doi piloţi sunt elementele-cheie ale campaniei de salvare încheiate cu succes, dar şi ultima redută a forţelor aliate în această bătălie.
Totodată, Nolan se descotoroseşte de orice formă inutilă de eroism sau de orice stereotip folosit în filmele de război. În final, balanţa este echilibrată prin intermediul discursului susţinut de către Churchill în ziar, precum şi de aterizarea lui Farrier pe plajă.
Pentru a reda o atmosferă cât mai autentică, dar şi cât mai tensionată, regizorul foloseşte o coloană sonoră amplă şi dinamică. Astfel se creează o doză ridicată de suspans, fiecare scenă fiind o adevărată explozie de emoţie, iar empatia faţă de personaje creşte în mod accelerat. Sunetele gloanţelor, ale avioanelor, ale exploziilor sunt redate într-un mod cât mai natural, fără a se încerca amortizarea lor. Ele interferează cu imaginile care sunt la fel de grăitoare, dar cărora le lipseşte violenţa vizuală tipică acestui tip de producţie. Încă un plus pentru Nolan, deoarece el nu insistă asupra planului beligerant, nu are nevoie de vărsare de sânge, ci scoate la iveală hibele din cadrul campaniei militare. Factorul psihologic este, de fapt, cel care are întâietate, pentru că traumele soldaţilor sunt cele care oferă o imagine reală asupra gravităţii situaţiei.
Orice apreciere adusă lui Chris Nolan este una superfluă, de vreme ce acesta poate fi considerat omul complet al cinematografiei moderne, cât şi urmaşul de drept al lui Stanley Kubrick. Recentul său proiect este o gură de aer sănătoasă într-o mulţime de filme comerciale care nu sensibilizează prin aproape nimic şi a căror existenţă va fi uşor uitată în anii ce vor veni. În schimb, Dunkirk are toate şansele să devină un clasic al cinematografiei şi încă de pe acum poate fi considerat unul dintre cele mai bune filme de gen, aflându-se pe acelaşi piedestal cu producţii precum Salvaţi Soldatul Ryan de Steven Spielberg sau Scrisori de la Iwo Jima de Clint Eastwood.