de Diana Vlasa

Dancer (r. Steven Cantor) spune povestea băiatului rău al lumii baletului, Sergei Polunin, numit la 19 ani balerinul principal al The Royal Ballet.

L-am descoperit pe Sergei Polunin când videoclipul său pe piesa lui Hozier, Take me to church, devenise deja foarte popular.

Mi s-a părut interesant să văd un balerin principal (gradul cel mai înalt în ceea ce privește ierarhia companiilor de balet) cu tatuaje și ochii adânciți în orbite. După o căutare rapidă, am dat peste un articol din New York Times, în care Sergei Polunin era numit un „băiat rău al lumii baletului”, și pe bună dreptate. La apogeul carierei sale, demisionase de la prestigiosul The Royal Ballet din Londra. Un motiv mai mult decât suficient pentru a lăsa pe toată lumea cu gura căscată.

Dancer, documentarul realizat de Steven Cantor despre Sergei Polunin, a apărut în septembrie 2016. Catalizatorul filmului a fost tocmai videoclipul pe piesa lui Hozier, care a strâns aproape 20 de milioane de vizionări pe YouTube.

Cu numeroase cadre de la spectacole, filmulețe de familie și inserții referitoare la opinia publică, cariera lui Sergei este reconstruită încă de la vârsta de patru ani, când a început orele de dans. Sunt adunate, de asemenea, și mărturiile familiei lui, alături de imaginea orașului în care copilărise, care dau o notă  melancolică întregului film. Relația cu familia este într-adevăr atent urmărită pe tot parcursul carierei sale. De origine ucraineană și plecat în Marea Britanie, Sergei privea baletul ca pe o modalitate de a-și readuce familia împreună, în special după divorțul părinților săi.

La vârsta de 19 ani, el a primit titlul de balerin principal la The Royal Ballet (și a fost cel mai tânăr din istoria companiei care a reușit această performanță). Totuși, potențialul său incredibil, presiunea enormă, presa, sacrificiile, alcoolul, drogurile și temperamentul l-au făcut să demisioneze din companie la numai doi ani după câștigarea acestui titlu.

În documentar sunt surprinse frecventele sale schimbări comportamentale. Apar filmări de la și de după petreceri. Salturile în gol, cu intermitențe, de la petreceri nebune la câștigarea unor concursuri importante, motivează și oferă totodată o senzație de sfârșeală.

Au urmat tatuajele, absența de la antrenamente și susținerea spectacolelor sub influența drogurilor. În această avalanșă de trăiri, la apogeul carierei sale, a urmat decăderea. Cadrele cu diversele televiziuni anunțând retragerea lui din lumea baletului și decupajele din ziare creează imaginea reprezentativă a presiunii cauzate de punerea sub lupa presei a vieții unei persoane publice. Cu toate acestea, Dancer nu este unul dintre acele filme de prost gust despre celebritate. E de o realitate viscerală. Probabil tocmai din această cauză, documentarul redă o imagine motivațională și la fel de repede o ia înapoi.

Firea volatilă a lui Sergei Polunin nu este tocmai specifică unei persoane care practică un sport (sau artă, fiind vorba de balet) la nivel de performanță. Impulsiv și contradictoriu, și-a refăcut cariera în Rusia. Cu toate acestea, nu a durat mult până ca performanțele sale să devină repetitive și să se ajungă iar la rutina care l-a făcut să părăsească Londra. În acest punct, Polunin a spus: You feel like a prisoner to your body, to the urge to dance. Astfel, a ajuns să renunțe și la compania din care făcea parte în Rusia.

Din necesitatea de a face ceva diferit față de clasic, a apărut videoclipul pe piesa lui Hozier. Realizat cu ajutorul lui Jade Hale-Christofi de la The Royal Ballet și al fotografului David LaChapelle, acest videoclip era proiectat a fi ultimul dans al lui Sergei Polunin. Cu toate acestea, el a continuat să danseze ca invitat, în diferite spectacole și proiecte. De asemenea, plănuiește să își deschidă propriul studio în Siberia.

Sergei Polunin este într-adevăr un băiat rău al lumii baletului, nu neapărat prin aspect, ci mai degrabă prin felul său volatil de a fi, iar biografia sa ar putea fi comparată cu thrillerul psihologic Black Swan.

sursa foto: © Mario Sorrenti – Sergei Polunin, Vogue Hommes Paris, 2016