de Diana Mirea

Zenobia este relatarea unui amor ce trece granițele realității și ale logicii pentru a redobândi ceea ce oamenii au pierdut în decursul timpului – dragostea.

Pentru Zenobia nimic nu e mărunt sau obișnuit; în privința aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc și de la sine, în tipare lente, și nu se chinuie să fie… [1]

Este înșelătoare aparența de roman de dragoste a Zenobiei, căci e mult mai mult decât atât și s-ar putea ca geometria abstractă a acestei povești să lase neconsolați căutătorii de arome și sirop. Cartea „redimensionează”, într-adevăr, acest limbaj clișeizat al iubirii. Și totuși, deși Zenobia este cu siguranță o pohezie de amor, Gellu Naum alege să pătrundă în esența sentimentului în mod diferit, ascunzându-l în spatele unor povești spuse de personaje diferite și colorate, care se perindă prin imaginarul neobișnuit al unui ales să păstreze dragostea pe lume: Maria, mereu nefericită și neîmplinită, îndrăgostită de Naum și sufocată de părinții prea grijulii; Gerda, vecina cu r-ul graseiat, care-i este lui Naum ca o „sohă”, și olița ei de noapte; Dragoș, bătrânul din imaginația lui Naum; Constantin, domnul Sima, cu genele înghețate, care se joacă de-a moartea, toate acestea pendulând în jurul povestitorului, împreună cu alte trupuri ale unor oameni „morți” care nu fac decât să estompeze granițele dintre realitate, ficțiune și simbol, totul fiind complicat de componenta autobiografică evidentă.

În ansamblu, cartea lui Naum este un labirint în care trebuie să te pierzi dacă vrei să înțelegi ceva despre dragoste. Totul pare o combinație de pitoresc și citadin, de plin și de gol, de negru și de alb, un joc de contraste care fascinează, o pătrundere în nenorocirea și binecuvântarea oferită de iubire – o mărturisire sui generis a unei realități personale care vibrează de emoția liricului fără a-i împărtăși forma; un pohem care se dezice de realitatea poeziei pentru a traduce dragostea în alți termeni. Se repetă de nenumărate ori că această carte ar trebui să fie citită cu degetele, adică simțită, căci volumul lui Naum nu trebuie citit, ci pipăit, mângâiat, trebuie înțeles ca un demers artistic de păstrare a dragostei pe lume și trebuie simțit ca atare – Trebuie să înveți să gândești cu mâinile, îi spune micuțul Empedocle lui Naum –, trebuie pătruns în lucruri fără a le descrie ochiului, fără a le alinia unui anumit val desuet și plictisitor – …tentația de a o descrie cât de cât [n.r. pe Zenobia] aduce după sine texte a căror inocență artizanală nu are decât un singur merit: acela de a mă situa în afara literaturii… (p. 57). Zenobia își inventează un limbaj propriu, ea gândește cu propriile-i cuvinte, însă vorbește folosindu-se de cuvintele celorlalți, ea percepe altfel lumea și oamenii, ea citește cu degetele și îi este prelungire urechii lui Naum, căci femeia acestuia nu este născută din coasta bărbatului, femeia lui Naum trebuie să stea de strajă la porțile minții sale pentru a nu lăsa ordinarul să ucidă orice fel de magie a sufletului.

Totul se petrece între mlaștină și oraș sau, mai bine spus, orașul păstrează nostalgia timpului ancestral al mlaștinii, dar, deși profundă și primordială, mlaștina nu oferă privilegiul și confortul (sau disconfortul) special atât de necesar scrisului, astfel că orașul naște această carte din care nimeni n-a prea înțeles mare lucru, cu excepția unor referiri inteligente la Nerval sau alții, care mi se potrivesc ca nuca-n perete… (p. 36). Scrisul este undeva între infirmitate și terapie, Naum este scriitorul care scrie (și) despre scris, căci există numeroase nuanțe autobiografice și de pătrundere în sine, totul învăluit într-un sentiment reconfortant greu de explicat, o lectură plăcută pentru profunzimea ei, pentru candoarea cu care plăsmuiește noi perspective asupra lumii, ca într-o cameră obscură a realității, în care tot ceea ce contează este ochiul celui care developează. Și totuși, scrisul nu e de ajuns pentru un om frământat de neînțelegerea lumii dezordonate.

„Ca să nu scriu, vorbeam. Aveam o stranie senzație ascultându-mă: mi se părea că aud glasul unui străin destrămându-se în propriul său vuiet, ca vântul în pustiu. Continuam, firește, să caut sunete independente, dar îmi dădeam seama că ascultam ecoul propriei mele destrămări.” (p. 141)

În atingerea reliefurilor fine ale cuvintelor Zenobiei, deși mascate pe alocuri de umor și cinism, se dezvăluie un om gol într-o lume în care fiecare se culcă cu fiecare, dar se iubește singur. Zenobia, această entitate transparentă și difuză, dar conturată de câteva elemente paradoxale, rămâne unul dintre personajele feminine cu un accent diferit și proaspăt, cu o coloratură insolită, o purtătoare de sentiment și mesaj, departe de a fi o simplă imagine și o tipologie. Personal, o voi lăsa să jubileze lângă Iapa-Roșie a lui Bănulescu, personajele fantastice ale lui Eliade, dar și (o asociere mai puțin obișnuită) lângă strania figură a lui Shimamoto, din cartea lui Murakami, pentru că este, mai presus de literatură, personificarea acestei simțiri complexe pe care puțini autori o înțeleg diferit și, mult mai important, reușesc s-o transpună astfel între pagini.

Naum deplânge un gol imens – „E un pustiu în mine, fără sfârșit; șuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urât și rău în mine, aș fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela.”  (p. 121) –, însă golul se sfârșește odată cu mormăitul cald al Zenobiei care, născută forță, apără omul și stângăciile lui. Cotidianul, citadinul, obișnuitul devin simplă butaforie, simple elemente de contrast, iar ceea ce trebuie înțeles este faptul că ținem în mâini pohezia de dragoste pe care mulți au încercat să o scrie și rescrie, însă puțini au izbutit, o pohezie de o simplitate nebănuită, însă complicată tocmai de refuzul de a o împodobi cu ceva, de refuzul de a o alinia oricărui soi de tradiție:

Deprinderile mele pohetice refuză să se supună orcărei ordini în afară de a lor, în care claritatea e o capacitate subterană … (p. 117)

Așadar, este greu ca Zenobia să fie catalogată drept un roman de dragoste, până și eticheta de roman pare a fi atașată eronat acestei cărți, căci nu este altceva decât relatarea unui amor ce trece granițele realității și ale logicii pentru a redobândi ceea ce oamenii au pierdut în decursul timpului – dragostea. De altfel, nu vă întrebați dacă Zenobia există sau nu, nu încercați să-i desenați portretul, căci ea este plăsmuită să rămână doar o emoție.

[1] Gellu Naum, Zenobia, Iași, Polirom, 2014, p. 56.

surse foto: Hector and Andromache, The Enigma of the World de Giorgio de Chirico