Încă de la finalul Evului Mediu și începutul Epocii Moderne, Europa s-a confruntat cu „problema teologico-politică”, definită prin elementele sale centrale: cetatea, imperiul, la care se adaugă, pe locul de onoare al istoriei, Biserica. Pentru a înțelege rolul acestora în evoluția politică și teologică a continentului, este necesară definirea și încadrarea conceptuală a fiecăruia.

Imperiul reprezintă ideea politică naturală, corespunzând unității oamenilor, universalității naturii umane, care vrea să fie recunoscută în și printr-o putere unică. Cetatea, pe de altă parte, se definește ca ideea unui spațiu public în care oamenii deliberează și decid asupra a tot ceea ce privește treburile lor comune.[1] În cazul Bisericii, lucrurile sunt ceva mai complicate. Îi poate fi dată o definiție clară, matematică sau, mai degrabă, trebuie conturate rolul și influența în acest model de organizare politică?

Biserica a fost văzută, în primul rând, drept pivot al dezvoltării politice a Europei, deoarece ideile politice apărute ulterior sunt consecințele răspunsurilor la problemele ridicate de Biserică. Însă relația acesteia cu cetatea și imperiul avea să fie una tensionată, din cauza poziției prime pe care fiecare voia să o ocupe, fapt ce avea să se răsfrângă și peste secole. Alternativa găsită la cele două forme de organizare a fost monarhia, caracterizată printr-o latură statică, adică uniunea dintre Tron și Biserică, și o latura dinamică, prin care era evidențiată tendința naturală a regelui de a-și declara independența în fața instituției ecleziastice.

În tot acest amalgam de idei, când se face referire la liberalism, Hobbes este cel care joacă unul dintre cele mai importante roluri, fiind considerat fondatorul acestui curent, care a fost un proces complex, asemănător unui joc de șah. Reflectând asupra politicului, Hobbes a ajuns la concluzia că o instituție politică legitimă se definește prin trei valori fundamentale: nevoile tuturor și ale fiecăruia, securitatea, pacea.

Hobbes a pus bazele unui tratat politic, pe care l-a numit Leviathan și care a fost publicat în anul 1651. Punctul de pornire în această adâncă reflecție asupra politicului, în general, și a liberalismului, în particular, a fost Războiul Civil Englez (1649), pe care Hobbes l-a considerat expresia cea mai dramatică a problemei teologico-politice în forma sa postmedievală. Observând că în epoca sa monarhia începea să sufere anumite modificări, în primul rând din cauza rupturii tradiției de către Henric al VIII-lea cu monarhia de dinaintea lui, Hobbes a adresat întrebările capitale ale problemei: care este funcția regelui, care este sensul instituției monarhice, care este locul religiei în definirea corpului politic? Soluția pe care a dat-o spre salvarea monarhiei a fost detașarea completă a acesteia față de religie. Însă problema fundamentală a doctrinei hobbesiene rămâne cea a supunerii, bazată pe interogația: de cine sunt obligat să ascult?

Fundamentul gândirii politice a lui Hobbes este arta politică, cu importanta condiție ca aceasta să fie neinspirată, iar fundamentul artei politice este teama de moarte, element comun între gândirea hobbesiană și cea machiavellică.

În tot acest parcurs al gândirii politice, se pot face comparații și se pot găsi puncte comune și divergente între părintele liberalismului și alți gânditori anteriori lui sau contemporani. De pildă, o primă legătură se poate stabili între reflecția politică a lui Hobbes și cea a lui Rousseau. Astfel, amândoi consideră că voința este un lucru individual, care nu poate fi reprezentat, cu nuanța că Rousseau respinge vehement absolutismul, acceptând că pasiunea definitorie a fiecărui individ este dorința de putere, care dispare doar la moarte, ceea ce explică starea perpetuă de război. Cu toate acestea, punctul lor comun rămâne concluzia că întreaga nenorocire politică a popoarelor europene vine de la creștinism.

Pe de altă parte, se poate face o comparație între viziunea politică a lui Hobbes și cea a lui Aristotel. Dacă Hobbes considera că ordinea politică izvora din neputința umană, Aristotel susținea că aceasta se trăgea din capacitățile și forțele umane.

De asemenea, interesantă este nuanțarea ipotezelor politice ale lui Hobbes și Locke. De pildă, esența deosebirilor dintre cei doi gânditori politici rezidă în ceea ce ei au considerat a fi principalul factor de amenințare al popoarelor. Hobbes susținea că factorul amenințător este moartea, pe când Locke afirma că acesta este foamea. În aceeași măsură, mai este un alt aspect foarte imprtant de reținut: care sunt cele două concepții asupra stării naturale, nucleul construcției sistemului lor politic? Hobbes ajunge la concluzia că starea naturală constă în dialectica stăpânului și sclavului, pe când Locke definește starea naturală ca întreaga istorie a oamenilor.

La final, rămâne de gândit asupra consistenței ideilor fondatorului liberalismului, citirea cu creionul în mână a tratatului său de politică și, pe carnetul de lângă cititor, scrierea ideilor valabile și azi în politică, dacă mai sunt, dar mai ales întrebările pe care lectura atentă și aplicată le ridică acestuia.


[1] Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 25

sursa foto