O povestire din copilăria profesorului Livius Manea (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București), redactată în cadrul Atelierului de jurnalism și scriitură personală susținut de Ana Maria Ciobanu.
Copil fiind, eram fascinat de oamenii care fumau, mai ales că în familia mea nimeni nu avea acest obicei. Îi urmăream pe cei care își pregăteau singuri țigările, decupând o bucată din hârtia de ziar, apoi scoțând tutunul dintr-o pungă. Îl presărau cu grijă, după care răsuceau țigara și la final o lipeau cu salivă. Mai mult, unii își mărunțeau tutunul folosind briceagul (cel mai adesea cu plăsele în formă de pește, cum era la modă la sfârşitul anilor ’50). Pentru că, după război, chibrituri nu prea se găseau în prăvăliile săteşti, alții apelau la amnar, cremene și iască. Puneau o bucățică de iască sub cremene, apoi o loveau puternic cu amnarul până se produceau scânteile, de la care fumega iasca. Suflau ușor, întețeau focul şi aprindeau țigara. Ce mai, un ritual cu totul maiestuos!
Privat de contribuția ereditară privind fumatul, mi-am zis că ar fi cazul să aduc ceva nou în familie. Trebuia neapărat să devin fumător. Căutam pietre roz-gălbui pe malul Teleormanului, în loc de cremene, adunam ciuperci uscate de pe sălcii pe post de iască, iar amnar am încercat să-mi fac dintr-o za de la un lanț mai gros, îndoită ca un a mic de mână. Scântei ieşeau, dar focul nu se aprindea. Așa că, împreună cu vecinul meu Florian, care avea tot opt ani, strângeam diferite frunze uscate. Pentru că hotarul dintre curţile noastre era delimitat de un şir de salcâmi, am început cu frunzele lor, care se mărunțeau foarte ușor, îndesându-le în cutii goale de chibrituri, de unde le scoteam pentru a ne răsuci țigările. Degajau un fum iute înțepător, aşa că am mai încercat şi cu mătase de porumb. La fel de nesatisfăcător. Totodată, am convenit să păstrăm secretă noua noastră pasiune.
Părinții lui Florian aveau o prăvălie în care comercializau vopsea de diferite culori pentru textile. Exact când noi căutam să ne perfecţionăm carierele de fumători, s-a nimerit ca ei să extindă oferta cu mentosane, bomboane, eugenii, biscuiți şi pachete de țigări fără filtru. Erau mărci destul de ieftine precum „Plugarul”, „Bărăganul”, „Naționale” sau „Mărășești”, care produceau un fum puturos. Abia peste câțiva ani au apărut țigările „Carpați”, ceva mai scumpe.
Prăvălia funcţiona într-una dintre camerele casei lui Florian, iar intrarea se făcea printr-o verandă. Dacă cineva dorea să cumpere ceva, striga la poartă, iar unul dintre părinți, sora sau fratele mai mare deschidea ușa și oferea cele cerute.
De vreme ce nu păzea nimeni tejgheaua, ne-a încolţit ideea că n-aveam de ce să mai folosim diferite substitute botanice pentru tutun, pe care le încercaserăm îndeajuns, în condițiile în care țigările erau la îndemână. Așa că Florian s-a gândit că ar fi mai potrivit să procure el țigările, șterpelind la început câte una, apoi chiar câte un pachet și chibrituri. La capătul grădinii lui Florian se afla ceea ce noi numeam „gropanul”, o groapă lungă de vreo zece metri, lată de vreo trei și adâncă de vreun metru. Aici se aduna apa de ploaie cu care se udau roşiile şi ardeii, dar în a doua parte a verii gropanul seca și acolo ne retrăgeam pentru exersarea și perfecționarea abilităților noastre de fumători.
Într-o după-amiază de sfârșit de septembrie, Florian m-a strigat și mi-a făcut semn să mergem în grădină. Acolo, fiecare dintre noi își construise propria covergă, după modelul celor folosite de alți săteni, pentru paza grădinilor și în special pentru cea a viței de vie, când începeau să se coacă strugurii. Coverga avea utilitatea de a ne feri de căldura soarelui sau de ploaie, însă mai avea rolul de a-l speria pe cel care ar fi încercat să fure, pentru că nu își putea da seama dacă se află cineva de pază.
Am răspuns invitației lui Florian, trecând pe lângă părinții mei, aflați chiar în grădină, dar la o distanță mare față de locul unde trebuia să ajung. Nu ne-am oprit la covergi, ci am coborât în gropan, unde ne-am așezat, Florian pe latura care avea vizibilitate spre casă, iar eu pe latura opusă, și am aprins câte o țigară. Simțeam că fumatul ne dă dreptul să pretindem că am fi mult mai maturi decât ceilalți de vârsta noastră, ceea ce ne făcea să ne simțim puternici, deşi eu eram doar clasa a II-a, iar el în clasa I. Părea să fie vorba de angajarea noastră într-un „rit de trecere” la o categorie de vârstă superioară (cum aveam să aflu mai târziu că este denumit fenomenul în etnografie, antropologie și sociologie).
La un moment dat, pe drumul care trecea pe lângă ascunzătoarea noastră, a apărut mergând pe jos o femeie binecunoscută – pentru că era singura tractoristă din sat –, pe care o chema Spilca. Umbla îmbrăcată cu un combinezon negru, de tipul celor purtate de tanchiști. Pe vremea aceea, propaganda făcea mare caz de emanciparea femeilor în socialism, în sensul că iată, pot ocupa locuri de muncă rezervate în mod tradițional bărbaților. Spilca era dovada vie a acelei emancipări și era extrem de mândră de statutul ei.
Cred că tractorul ei se defectase undeva pe câmp și venea spre S.M.T. (Stațiunea de Mașini și Tractoare) pentru a lua cele necesare reparației sau pentru a cere ajutor. Când s-a apropiat, nu este greu de bănuit că i s-a părut ceva bizar observând că dintr-o groapă ies două firicele de fum și se aude cineva vorbind, așa că a venit până la marginea gropanului să vadă ce se întâmplă. Întrebaţi ce facem acolo, am ascuns țigările și am zis că povestim de-ale noastre. Femeia și-a continuat drumul, iar noi ne-am amuzat încântați, fiind convinși că nu și-a dat seama de ceea ce făceam.
La un moment dat, am văzut că Florian a rămas cu privirea ațintită pe deasupra mea și că fața lui, de la natură alungită, s-a lungit şi mai şi, de parcă ar fi fost reflectată de oglinzile acelea care deformează imaginea. El era blond și pistruiat, dar asta nu m-a împiedicat să observ că devine din ce în ce mai livid. Inițial, mi-a trecut prin minte că ar fi vorba de efectul fumului inspirat. Nu am înțeles prea bine ce se petrecea, până în momentul în care l-am auzit șoptind sacadat:
— Hait! Maică-ta!
În momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplă, am simțit pericolul, am aruncat țigara și, cu agilitatea unui iepure încolțit, am sărit ca împins de un resort invizibil, luând-o la fugă chiar pe lângă mama, spre casă. Gândurile mi se învălmășeau de teama că a descoperit că fumam și că asta ar fi fost o mare dezamăgire pentru părinți. Am trecut în goană pe lângă tatăl meu, care, uimit de viteza mea, m-a întrebat:
— Unde te duci?
Fără să încetinesc, mi-a venit ideea să-i spun că mă duc la tanti Lina, sora lui, care locuia la o distanță de aproape un kilometru. Ea nu avusese copii, nici nu fusese căsătorită, așa că era extrem de atașată de noi, nepoții. Chiar dacă tata ar fi vrut să-mi mai zică ceva – probabil uimit de dorul meu subit față de mătușă –, nu a mai avut când, pentru că am dispărut ca o nălucă.
Am continuat să alerg, chiar și pe drum, până am ajuns la destinație. Analizând cele petrecute, mi-am dat seama că mama, aflată mai aproape de locul în care ne ascunseserăm, a observat cum Spilca se oprește și discută cu cineva din gropan și asta a făcut-o să se apropie să vadă despre ce era vorba. Am rămas la tanti Lina până seara, copleșit de vălmășagul de gânduri, de rușinea că mi-am dezamăgit părinții, care erau mândri de mine şi de rezultatele mele de la școală.
Spre seară, fără prea mult entuziasm, m-am îndreptat spre casă, cu picioarele ca de plumb. Mi-am zis: fie ce-o fi! Nu îmi era teamă de bătaie, căci părinții mei nu m-au bătut niciodată. Eram „băiatul”, mai aveam două surori mai mari – și asta explică de ce toată lumea mă răsfăța. Îmi era însă grozav de rușine, așteptându-mă să fiu certat, să mi se facă morală și alte asemenea reacții firești în astfel de cazuri, dar extrem de neplăcute pentru mine.
Spășit, am ajuns acasă şi am aşteptat să înceapă discuția. Acolo, surpriză, nimeni nu a zis nimic. Totul părea neschimbat, am luat cina și m-am culcat reflectând la eficacitatea strategiei sprintului meu spre tanti Lina. Îmi ziceam că mi-am făcut griji exagerate degeaba și am dormit liniștit, după o zi așa de palpitantă.
A doua zi, m-am dus la școală, unde orele începeau la 8. Trebuia ca noi, elevii, să ajungem la timp și să o așteptăm liniștiți pe învățătoare. Doamna Valerica era în prag de pensie, iar părinții mei o cunoșteau bine pentru că fusese și învățătoarea surorilor mele. Urma să se pensioneze peste patru ani, motiv pentru care mă dăduseră la şcoală de la vârsta de şase ani pentru a beneficia de experiența ei pedagogică. Era o învățătoare extrem de respectată, impozantă, explica foarte bine lecțiile, dar era și severă. În plus, era deosebit de sensibilă; îmi amintesc, de exemplu, de uimirea întregii clase în momentul în care a izbucnit în plâns când ne-a vorbit pentru prima dată de Eminescu, de poeziile lui și de faptul că a murit așa de tânăr. Aș mai adăuga că doamna era căsătorită cu un preot, arestat până în anul 1964, pentru acuzații de ordin politic, cum, din nefericire, părea să fie la ordinea zilei în acele vremuri. Pot să spun că exista o relație specială între familia mea și învățătoare: îmi împrumuta cărți de povești și, în pofida timidității mele excesive, îmi punea întrebări la aproape fiecare oră, folosind apelativul „Livică”. Din mesajele primite de la unii dintre colegi rezulta că părinții lor aveau impresia că notele mele mari și premiul al doilea nu ar fi fost bazate pe merit, susținând că ar fi fost favorizate de caracterul acelei relații.
Așadar, ajuns la școală, l-am observat pe unul dintre colegi, Marian, care se maimuțărea plimbându-se tacticos prin clasă cu un muc de țigară în colțul gurii. Îl găsise sub bancă, rămas acolo de la o ședință de partid care avusese loc în clasă cu o seară în urmă. Era perioada colectivizării și se ducea o muncă insistentă de convingere pentru a determina sătenii să semneze cererile de înscriere în gospodăria agricolă colectivă, ceea ce echivala cu renunțarea la proprietatea privată a terenurilor agricole și a mijloacelor cu care le lucrau oamenii (atelaje trase de boi sau de cai, pluguri, rotile, grape etc.).
Doamna Valerica a intrat în clasă cu catalogul într-o mână și o nuia de grosimea unui deget în cealaltă. După salutul de rigoare, mai mulți copii s-au precipitat în cor să spună ce a făcut colegul nostru cu restul de țigară. Marian era unul dintre elevii problemă din clasă, submediocru, motiv pentru care primea deseori bătaie de la cadrele didactice (asta nu l-a împiedicat ca, mai târziu, să devină milițian). Și de data asta, învățătoarea s-a apropiat de el și a început să-l lovească cu nuiaua peste cap, peste mâini și pe unde se nimerea. Pentru că în ziua anterioară Marian mă îmbrâncise într-una dintre pauze, mărturisesc că (deși se spune că nu trebuie să te bucuri de răul altuia) jubilam că este pus la punct și că plătește printre altele și pentru neplăcerea pe care mi-o provocase.
Însă bucuria mea a fost de scurtă durată, curmată de stupoare. La un moment dat, învățătoarea s-a îndreptat spre mine și mi-a aplicat mai multe lovituri peste cap (Pac! Pac! Pac! Pac!), spunând:
— Tu-tu-nul este dă-u-nă-tor!
Eram stupefiat, nu mi se mai întâmplase să primesc o asemenea pedeapsă. Simţeam cum fiecare lovitură declanșează creșterea rapidă a câte unui cucui dispus asimetric pe scăfârlia mea. Evident că am început să plâng și să suspin, pipăind cu grijă podoabele capilare dobândite. Se simțeau la fel cu cele ale mielușeilor pe care îi aveam în fiecare primăvară, numai că ale mele erau patru și extrem de dureroase. Aș fi preferat ca podeaua clasei, din scânduri de brad tratate cu motorină, să se deschidă ca să mă pot ascunde acolo de rușinea pe care o simțeam atât față de învățătoare, cât și față de colegi. Ajunsesem să mă simt egalul lui Marian, pe care îl disprețuiam, și probabil că venise rândul colegilor care nu mă simpatizau să se bucure. Cu toate acestea, nici învățătoarea, nici colegii nu au mai adus în discuție incidentul în care am fost implicat, lăsându-mă „să-i percep savoarea completă”.
După terminarea programului, am conștientizat că urmează partea a doua – confruntarea cu părinții, pe care crezusem eu că reușisem să o evit în ziua anterioară.
Tata mă aștepta la poartă, cum avea obiceiul de câte ori era acasă, curios să ştie ce am făcut la școală. Mi-am dat seama imediat ce urmărea să afle din răspunsul meu de data asta, deși cred că fața mea îi spusese deja totul. Printre suspine, am încercat un fel de negociere, zicându-i că îi voi povesti numai dacă mă ajută să îmi fac temele, în sensul de a-mi dicta ceea ce aveam de scris, să pot termina mai repede. A încuviințat, iar eu, continuând să am un aer bosumflat, mi-am scris propozițiile date ca temă la citire și exercițiile la aritmetică. Apoi i-am spus ce s-a întâmplat cu Marian și cum am încasat și eu cele patru lovituri, arătându-i dovezile dureros de convingătoare. Cred că tata a încercat o anumită empatie față de mine și chiar că a suferit din cauza incidentului. Cu toate acestea, mi-a spus că nu este bine să fumez, că, într-adevăr, tutunul afectează starea de sănătate şi cam așa s-a încheiat discuția despre fumat.
Întâmplarea m-a lăsat cu o mulțime de întrebări: Oare din ce motiv părinții nu mi-au zis nimic în ziua în care a avut loc incidentul? Cum le-a venit ideea să o aștepte dimineaţa pe învățătoare să treacă prin fața casei noastre şi să-i spună ce am făcut? Oare de ce nu a mai avut loc niciodată vreo discuție despre fumat, nici cu părinții, nici la şcoală? Cum s-ar fi petrecut lucrurile, dacă Marian nu ar fi găsit restul de țigară?
Ulterior, unii dintre colegii care fumau în perioada liceului sau în cea a facultății mi-au oferit câte o țigară, însă eu de fiecare dată am refuzat, pentru că tema evoca întâmplarea din clasa a II-a, care mi-a curmat brutal aspirațiile la o „carieră” de fumător. Din acel moment s-a produs o asociere indestructibilă între fumat și loviturile primite de la învățătoare. Probabil că în subconștientul meu, din acel moment țigara a avut tendința de a se metamorfoza în nuielușa buclucașă, creatoare de podoabe capilare. Așa că susțin cu tărie sintagma conform căreia „tutunul este dăunător”; doar am simțit din plin acest lucru pe pielea mea!