Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

Ana MănescuJanuary 11, 2017

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată este cea mai umană carte a Cristinei Nemerovschi și, totodată, cea mai importantă.

Numele meu este Ana și la 22 de ani mi s-au declanșat anxietatea și agorafobia. Visurile mele sunt în lumea creativă și jurnalismul cultural, însă ce șanse am să trăiesc din asta? Locuiesc într-o țară unde problemele psihice sunt considerate încă fițe, iar arta este un lux. Boala m-a limitat și m-a pierdut o vreme lungă, înainte să înțeleg că m-a trezit. Am avut noroc să găsesc acei oameni care să mă facă să simt că aparțin. Și am ajuns să fiu fericită, în ciuda… Iar asta mă face Învingătoare.

Felul în care văd eu jurnalismul cultural include, inevitabil, o componentă personală, una care se strecoară undeva între prezentarea „obiectului cultural”, identificarea relației dintre el și contextul în care a fost făurit, analiza tehnicilor folosite și compararea cu altele asemenea lui. Totuși, nu obișnuiesc să mă las atît de văzută în cronicile mele cum am făcut-o aici. Pentru că cele de mai sus mi se potrivesc în aceeași măsură în care i se aplică și naratoarei din romanul Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată de Cristina Nemerovschi.

Este o carte cu care, evident, am rezonat profund, pentru că descrie ce înseamnă lupta cu anxietatea, cu începutul unui drum în artă și cu pierderile care sfîșie. Dincolo de subiectiv, însă, cred că e cea mai bună carte a Cristinei, întrucît îi îmbină ideile abordate pînă acum cu o perspectivă mai echilibrată. Nu pot spune încă dacă romanul marchează tranziția autoarei într-o nouă etapă sau doar demonstrează că poate să își păstreze intensitatea și cu o scriitură mai domolită. Asta se va vedea în timp. Pentru moment, pot spune că este o gură proaspătă de aer în literatura scriitoarei și una cu potențial salvator în literatura contemporană română.

Dacă m-ai cunoaște acum, ai putea crede că sunt o persoană banală. Fără acea scânteie care ne scoate pe fiecare din anonimat, care ne dă unicitatea și strălucirea. […] Dacă m-ai cunoaște acum, poate că m-ai considera greu de descifrat. Poate ai crede că nici măcar nu merită să încerci.

Trauma pe care o suferă Ana în urma morții mamei sale se transformă mai întîi într-o depresie neobservată, apoi în agorafobie și în anxietate socială și generalizată. Pe lîngă terapie și tratament, Ana decide să se interneze într-un sanatoriu înconjurat de frumoasele peisaje montane ale României. Aici se îndrăgostește de Sin, un fotomodel narcisist, leagă o prietenie cu Sangri, o scriitoare depresivă cu tendințe sinucigașe, și are grijă de o armată de pisici turbate, adică de sora sa bipolară, Cris, venită în vizită și purtîndu-i o iubire mică puștiului rebel Punky.

Artiștii răzvrătiți împotriva lumii banale sunt prezenți tot în planul principal – să devii narcisist ar trebui să fie un scop pentru cei mai mulți dintre oameni. Să iubești versiunea ta ideală, la care să tinzi zi de zi să ajungi. Să-ți propui să devii cea mai reușită, interesantă și atractivă ființă din univers, la naiba, ce poate fi greșit în asta? Însă de data aceasta sunt văzuți prin prisma echilibrată, tolerantă, a Anei, pentru care lumea nu se împarte atît de drastic în noi și ei. Ea se află undeva la mijloc, un personaj atipic pentru literatura Cristinei. Înțelege că lumea ar putea fi un loc mult mai primitor pentru oamenii ca ea – provocări în loc de rutină. Nebunie în loc de plictis. Artă în loc de nesiguranță de sine, frustrări și invidie –, dar știe și că ea însăși are de crescut, de luptat cu limitele sale – De când mă îmbolnăvisem, nu mai eram eu cu adevărat. Eram o parte din mine. Still loading. Eu la capacitate de 20 la sută, 30 la sută, still waiting to complete… De asemenea, prin Ana este contestată libertatea cu orice preț, crezul devenind asumarea sinelui, cu nevoile extreme și cele cotidiene deopotrivă.

Oare așa avea să fie mereu, libertate vs. confort și bucuria micilor plăceri de zi cu zi? […] Cred că acum aș alege un echilibru. Atât. Uneori libertate, alteori confortul lucrurilor familiare. Întotdeauna după cum simți. Cred acum că despre asta e viața.

Tot cu rol de echilibrare – și ca sursă de umor – este introdusă Tanti Matilda, care locuiește în sanatoriu, deși nu are probleme psihice. Pe cît de nepotrivită este în grupul de tineri, pe atît de simpatică le este, arătînd că Învingătorii nu sunt închiși în bula lor de oameni speciali, chiar dacă critică adesea normalitatea.

— Ce-i ăla dildo? a întrebat Matilda.

— Un vibrator, a lămurit-o Sagri.

Tanti Matilda a căzut pe gânduri, cu ochii la vinete.

— Chiar așa, mereu m-am gândit ce-o fi, mamă, cu vibratoarele astea? Sunt bune de ceva?

În Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, nu numai oamenii sunt personaje. Tulburările psihice capătă propria voce, fiind cumva maestrul păpușar. Spectacolul e un carusel în care fiecare dintre cei cinci tineri se schimonosește în fel și chip. Lupta cu traumele. Corpul și mintea incontrolabile. Halucinațiile. Coșmarurile. Furia. Teama. Stările-culori. Viața văzută prin vată. Șocul că ți s-a întîmplat tocmai ție. Nu m-aș fi gândit niciodată, în adolescență, că aș putea să fiu genul care are depresie și atacuri de panică. Eram sinceră cu tot ce mi se întâmpla, curajoasă, ba chiar nepăsătoare. Nu țineam în mine lucruri pe care să nu mi le spun, pe care să nu mi le asum. Și totuși, uite-mă aici. Cu zmeul în spate. Trăitul care nu mai înseamnă experimentatul, ci simțitul. Să trăiești înseamnă să simți, nu să treci prin întâmplări. Poți să treci prin întâmplări, dar să fii mort. Trăiești atunci când simți ceva față de întâmplările tale, nu când ele ți se întâmplă propriu-zis. Și trăiește clipa care devine jalea pentru clipele pierdute.

— Ce te doare cel mai mult în momentul ăsta? mă întrebase Sin, pe nepregătite. […]

— Că pierdem totul. Sau, mai ales, că eu pierd totul. Că stau aici și îmi e frică tot timpul, în loc să trăiesc cu adevărat. Și, dacă mă voi face bine într-o zi și voi vrea să trăiesc, poate că n-o să mai găsesc nimic acolo, dincolo de ziduri. Stau și aștept prea mult, și poate că o să fie prea târziu. Sau, pur și simplu, o să uit cum e să trăiești. […] Mi se pare că numai eu stau în loc, prinsă ca într-o plasă de păianjen, iar în jurul meu, totul merge ca și până acum, în ritmul lui. Doar eu mi-am pierdut mersul. Sunt o împleticită în ceață. Iar lucrurile trec, trec și nu se mai întorc. Nici măcar nu le pot vedea bine, în timp ce trec pe lângă mine. Plasa de păianjen îmi stă pe ochi. Totul e real, iar eu nu-s aici.[…]

Chiar dacă tratamentul va funcționa la un moment dat, nimeni nu va veni să-ți dea zilele astea înapoi, pe caz de boală. Le pierzi pentru totdeauna. Timpul nu stă în loc pentru că ai tu anxietate. Nu-l interesează dacă tratamentul va funcționa sau nu; face ce știe el să facă, adică trece și nu se uită în urmă.

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată este cea mai cuminte poveste din bibliografia Cristinei, însă nu lipsesc nici de aici țigările, iarba, alcoolul, sexul și violența, așa cum nu lipsesc nici idealismul, răzvrătirea, cărțile, arta, iubirea, introspecțiile și critica societății care se complace. Totuși, dacă în trecut mi se părea că acestea vin dintr-o zonă teribilistă, rebelă, plictisită sau chiar ideologică, aici sunt mecanisme de supraviețuire și de regăsire ale unor personalități defectate de tulburările psihice.

Eroticul, mult mai subtil, e cu atît mai puternic pentru că izvorăște dintr-un loc al fragilității contopite cu senzualul. Romantismul amintește de M. și R. spre sfîrșitul Rezervației Unicornilor sau de Luna și Dora din Păpușile. Suspansul este mai captivant decît în însăși Pervertirea, pe care pînă de curînd o considerasem cea mai bună carte a scriitoarei. Dacă acolo rezolvarea misterului se îndrepta într-o singură direcție, aici fiecare posibilitate ar fi fost plauzibilă, iar cea aleasă de autoare mi s-a părut cea mai satisfăcătoare. Dragostea Anei pentru mama sa, și dorul, și căderea, și regăsirea, concluzia că iubirea nu lasă sufletele să moară sunt poate cea mai vulnerabilă și frumoasă parte din roman.

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată atrage atenția asupra unei probleme comune în societatea contemporană, iar mesajul său are o putere izbăvitoare pentru cei care se luptă cu anxietatea, depresia sau felurite fobii îngrăditoare: Nu sunteți singuri. Puteți să vă vindecați. Boala poate fi un catalizator. Și, cel mai important, puteți fi învingători chiar dacă, tocmai pentru că…

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată este un roman bine scris, amuzant și sfîșietor, emoționant și intens. Este cea mai umană carte a Cristinei Nemerovschi și, totodată, cea mai importantă. În fond, cei scufundați în artă înțeleg deja noțiunile mari, libertatea, individualitatea, originalitatea, schimbarea, iar cărțile despre ele înseamnă, adesea, numai deliciul regăsirii. Însă sub idealism și răzvrătire zace un înveliș fragil, unul despre care încă se șoptește cu rușine sau scepticism în România: psihicul pe care fiecare traumă personală și a lumii îl ciobește. Iar Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată vorbește despre ce înseamnă să simți totul, să îți asumi fiecare gînd și emoție, să te vindeci corect și complet, să arăți empatie și compasiune, deși tragediile naturale și umane – într-un loc cu oameni și fantome, nu fantomele sunt cele mai rele – îndeamnă la amorțire și retragere.

Noi suntem învingătorii.

Cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit.

Cei care simțim totul. Cei pe care ne rănește fiecare zi, cu fiecare clipă pe care o aduce.

Cei vulnerabili și curajoși. Cei fără limite. Cei care înțelegem, noi cei care suntem pe de-a-ntregul în fiecare întâmplare din viața noastră.

Actorii ei, nu spectatorii.

Cei care schimbăm.

Noi, cei care trăim pentru a simți, oricât de periculos s-ar dovedi într-un final asta.