Fata de la nord de ziuă – destinele încîlcite dintr-o lume fără sens

Ana MănescuJanuary 13, 2017

Romanul lui Alexandru Voicescu, Fata de la nord de ziuă, este povestea regăsirii și întregirii sinelui și istorisirea unei dragoste învingătoare.

Nu ai impresia uneori că cineva, ceva, își bate efectiv joc de noi, încâlcindu-ne destinele și aruncându-ne în mijlocul unei lumi fără sens? Nu? Ciudat… Eu da.

Fata de la nord de ziuă este un roman scindat: fiordurile pustii ale Norvegiei și străduțele aglomerate ale Franței, 2016 și 1931, fotomodelele superficiale și artiștii în căutarea profunzimii, nevoia de a omorî durerea și datoria de a trăi cu ea, muzica lui Édith Piaf și tobele șamanilor Sami, iubirea și moartea, ziua și noaptea, lumina și întunericul, albul și negrul, albedo și nigredo, mai ales albedo și nigredo, sub semnul cărora stau cele două părți ale cărții.

Povestea începe cu Gérard, un profesor de istorie a artei retras în liniștea fiordurilor Norvegiei, unde încearcă să găsească o urmă de împăcare după moartea soției sale. Îi era simplu să nu se grăbească, exact asta și căutase venind aici, în nord, deasupra hărții, cât mai deasupra a ce cunoscuse până atunci. Începe, de fapt, cu Gérard și aparatul său de fotografiat, a cărui baterie ajunsese la 13%.

Cifra 13 însemna ceva; nu ghinion sau vreun semn rău, doar ceva care trebuia să se întâmple, un declic nelalocul lui care modifică felul în care sunt așezate lucrurile. Degetele începură din nou să îi tremure încet. 13 a fost ziua în care s-a întâmplat, a fost ziua de miercuri care i-a schimbat definitiv viața. Nu, nu ziua în care a murit, aceea a fost alta, ci ziua în care s-au cunoscut.

Gérard realizează că nici după atîta vreme nu știa cum să trăiască unul, că încă își dorește uneori să moară, dar și că era de datoria lui să trăiască și să o păstreze vie. Însă chiar atunci alunecă și cade într-o crevasă. Îl salvează Fata, o studentă a Colegiului Angello, fostă mănăstire de maici transformată în școală de fotomodele, al cărei motto este „Sine Anima”. Într-una dintre escapadele sale, adolescenta îl zărește pe Străinul inconștient și îl cară pînă la colegiu. Îl lasă în apropierea zidurilor și se întoarce pe ascuns în clădire, sperînd că bărbatul nu avea să o dea de gol. Și, într-adevăr, Gérard își amintește rugămintea Fetei:

O nouă imagine cu fata, de data aceasta în camera în care se afla acum; ea din nou aplecată deasupra lui, șoptindu-i la ureche. Păstrează-mi secretul, te rog, nu spune nimănui despre mine. Te implor! Este extrem de important să nu dezvălui cine te-a adus aici. Avusese mai mult ca sigur febră și o stare de reverie semiconștientă, nu se putuse trezi complet, însă vocea ei fermă îi răsuna acum tot mai viu. Păstrează-mi secretul! Salvează-mă! Ca prin vis, glasul ei îi ordona gândurile. Minte! Minte pentru mine! mai spusese șoapta. După care din nou întuneric și liniște.

Gérard este găzduit din acel moment în colegiul fără ferestre, luminat artificial și puternic. Într-o discuție cu Directorul și Psihologul, află că aceștia considerau că, golind fotomodelele de nucleul lor, pot translata funcția emoțională în exterior, multiplicând exponențial impactul comunicațional a ceea ce înainte reprezentase un simplu obiect. Așadar, ținuta trebuie să fie cea care are suflet, nu modelul. Însă Fata nu este precum colegele sale, iar această eroare este cea care îi va permite să rămînă ea, undeva într-un colț al Studioului în care sunt trimise elevele pentru Cure. Acesta era secretul ei: simțea diferit de ceilalți, simțea când nu ar fi trebuit să mai simtă dincolo de Coșmaruri și de Reminiscențele lor.

În prima parte a cărții, sufletele sunt sfîșiate în elemente antitetice: lumea superficială a înveșmîntării corpului, pe de o parte, și lumea vulnerabilă a dezgolirii atît trupului, cît și a sufletului, pe de alta.

În a doua jumătate a romanului, într-un Paris mereu încețoșat, decadent, murdar, aproape putred, Môme (”Fata”, în franceză) poate simți, prin obiecte, sentimentele proprietarilor lor, iar Gérard este un pictor pe care îl ține în viață numai dorința de a completa capodopera la care lucrează împreună cu Jean Pierre, magnum opus inspirat de un Album cu 39 de chipuri – și încă unul lipsă – sub a căror expresie torturată se poate citi o frumusețe deosebită.

La prima vedere, antiteza este simplă: alb versus negru, lumină versus întuneric. Însă în spatele împărțirii zace și o simbolistică alchimică. Albedo este albul orbitor din colegiu și din ziua polară nesfîrșită, ruperea sinelui și, în cele din urmă, purificarea. Nigredo este mitul înnegrit al unui soare de mult dispărut – Tu de ce crezi că nu vedem niciodată soarele? o întrebă. Crezi că la un moment dat, cândva, de demult, chiar a existat, așa cum spun unii? –, noaptea neagră a sufletelor și confruntarea cu umbrele lor. Iar între ele se află însuși Stîlpul Lumii.

Scoțianul se opri din loviturile tobei, lăsă bastonul jos și deschise fereastra, care pe măsură ce se urnea își și schimba forma, lungindu-se încet de la nord la sud, până ce căpătă forma unei uși.

— Waralden Olmai, spuse scoțianul, invitându-l din priviri să intre.

Ceea ce vedea Gérard de cealaltă parte a ferestrei-uși era noaptea.

Alchimia – mai ales transpunerea sa în psihologie, unde stadiile alchimice au un corespondent în obținerea individualității – nu este singura subtilitate care dă profunzime poveștii lui Alexandru Voicescu. Fiind un roman cosmopolit, Fata de la nord de ziuă poartă semnele diversității culturale nu numai prin decor, ci și prin aluzii. Numele personajelor sunt inspirate din culisele filmului La Môme (La Vie en Rose, 2007, r. Olivier Dahan), în care actorii Gérard Depardieu și Jean-Pierre Martins interpretează două persoane importante în destinul lui Édith Piaf, ea însăși fiind poreclită La Môme Piaf. Un personaj episodic, dar catalizatorul întîmplărilor din a doua parte a cărții, își ia numele de la unul dintre primii creatori de film. Iar întreaga poveste are la bază mitologia Sami: animismul (obiectele care au suflet), șamanismul (facilitarea călătoriilor în afara trupului prin muzica ritualică interpretată de șamanul cu rol de vindecător și protector) și Waralden Olmai (una dintre denumirile creatorului universului, Tatăl din trinitatea care îl reprezintă pe Ipmil – echivalentul pentru Dumnezeu din creștinism).

Așadar, Fata de la nord de ziuă are o arhitectură superbă, de la fundație la construcție la culori. Este un roman deopotrivă psihologic și speculativ ce îmbină elemente de thriller cu realism magic (mai degrabă realism mistic) și se afundă în oniric și în schizofrenic. La granița dintre pătrunzătoarea noapte și ivirea zorilor, umbrele sinelui sunt răspîndite în bucle temporale și spațiale, în labirinturi – pierderea, evadarea, esența –, în oglinzi, fotografii și tablouri – fiecare capturînd bucăți de suflet în ele, à la Dorian Gray –, în închisori psihice și fizice, în realitatea de acum.

În toate planurile, fie ele în Norvegia sau în Franța, în prezent sau în trecut, în realitate sau în vis, Gérard și Fata/Môme sunt captivi într-o buclă din care nu pot ieși decît descoperind și potrivind toate piesele puzzle-ului. Elementele repetitive precum mantra Fetei – Am voința unei pietre. Sunt piatra. Pietrele nu simt, pietrele nu vorbesc, pietrele nu au dureri. –, empatia ei și rătăcirea lui, ba chiar și cele care suferă modificări subtile, cum ar fi porcul mistreț sculptat în ușa labirintului, creează podurile dintre planuri, împletind ițele într-un roman nu atît ciclic, cît format din cercuri concentrice, din narațiuni paralele cu același miez.

Mai presus de toate – sau mai profund, în esență –, Fata de la nord de ziuă este povestea regăsirii și întregirii sinelui și istorisirea unei dragoste învingătoare. În fond, Iubirea este întotdeauna și moartea, la fel cum noaptea este ziuă, iar Singurul drum era înainte, către el. Și către ea, totodată.