Eugenism și Modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950) aduce în discuție un fenomen istoric de amploare – eugenismul.
Publicată mai întâi în limba engleză, în anul 2010, sub titlul Modernism and Eugenics, și semnată de istoricul Marius Turda, lucrarea a fost tradusă în limba română de Răzvan Pârâianu, în anul 2014, la Editura Polirom, în Colecția Historia, sub denumirea completă de Eugenism și Modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950).
Prin intermediul cărții Eugenism și modernitate, Marius Turda, profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes, din Marea Britanie, și membru al Societății Regale Britanice a Istoricilor, aduce în atenția publicului internațional un subiect pe cât de delicat, pe atât de captivant, dar mai ales necesar a fi dezbătut. Structurată în cinci capitole ─ Etosul științific, Războiul: singurul igenist al lumii, Tehnologiile eugenice ale perfecționării naționale, Biopolitică și rasism, Concluzii ─, teza conturează o temă importantă a finalului de secol al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea: idealul unei națiuni sănătoase, definit prin eugenism.
Eugenismul reprezintă teoria care susține ideea reacționară a inegalității biologice și intelectuale a raselor umane, dar și împărțirea oamenilor în rase superioare și rase inferioare. Scopul cercetării lui Marius Turda a fost să explice cum a folosit istoria o chestiune ce, inițial, era interpretată exclusiv ca o teorie biologică a îmbunătățirii omului, o îmbunătățire bazată pe ideea de rasă sau clasă socială, dar, mai ales, cum a folosit-o în propriile sale interese, cu deosebire în timpul regimurilor dictatoriale din Europa.
În primul rând, autorul lansează clar ipoteza demersului său științific, afirmând că eugenismul poate fi privit și studiat, în aceeași măsură, ca un sistem de gândire polisemantic. Astfel, rasismul, naționalismul, fascismul, nazismul și comunismul – au folosit știința, influențând treptat modul în care eugenismul a fost definit până în anii 1950. În aceeași măsură, se poate observa la istoric preocuparea pentru „internaționalizarea eugenismului”, urmărind parcursul evoluției acestui domeniu.
În 1905 a fost inaugurată prima catedră de eugenism, la Universitatea din Londra, catedră a cărei misiune este de a „avansa în studiul exact a ceea ce se numește eugenism național”, așa cum intenționase Galton […] În 1907 a luat ființă la Londra Societatea de Educație Eugenică.
Pe de altă parte, unul dintre punctele științifice de necontestat ale lucrării constă în introducerea unor concepte-cheie noi, pe care Marius Turda le explică, plasându-le în context istoric. De pildă, cum am putea înțelege implicarea statului în purificarea societății sau caracteristicile care au stat la baza unor teorii cu privire la marginalizarea socială a indivizilor indezirabili, prin conceptele de „eugenism național” și „eugenism practic”, dacă acestea nu ar fi explicate și contextualizate?
Eugenismul național se referă la influențele care sunt controlabile din punct de vedere social și de care depinde starea națiunii. Existau două tipuri de influențe: (1) cele care afectează rasa însăși și (2) cele care afectează sănătatea ei. Pe când eugenismul practic este descris prin felul în care apare la József Madzsar, în cadrul conferinței din 1910: Factorii ereditari, susține Madzsar, au o importanță covârșitoare pentru crearea unui individ sănătos, iar biometria poate ajuta la explicarea modului în care anumite trăsături ereditare sunt transmise de la o generație la alta și cum diferă ele în funcție de plaja lor de variație.
Războiul: singurul igenist al lumii îndrăznesc a-l caracteriza, fără ezitare, drept nucleul cărții. Istoricul Marius Turda, prin capacitatea sa de sinteză, explică, pe baza surselor istorice, apogeul eugenismului, plecând de la izbucnirea și desfășurarea Primului Război Mondial, fără a intra însă în ițele încurcate ale „războiului total.”
Capitolul debutează cu afirmația lui Richard A. Soloway: Primul Război Mondial a fost un coșmar eugenic, pentru ca, mai departe, parcursul cercetătorului român să se îndrepte spre explicarea unor fenomene în legătură cu care mulți nici nu au îndrăznit să își pună întrebări. Războiul poate fi privit din multiple perspective, conform scrierii: un nou început, prin transformarea bătrânului în luptător sau într-un om nou (Emilo Gentile), educator, singurul igienist al lumii, „războiul ca învățător suprem”. Cu aceste caracteristici putem să fim sau nu de acord, însă din perspectiva procesului istoric analizat, se observă că efectele primei conflagrații mondiale erau văzute de către eugeniști ca fiind pozitive.
La începutul războiului, unii eugeniști erau înclinați să ia în considerare mai cu seamă efectele pozitive ale războiului, în special când era vorba de încurajarea patriotismului și a solidarității naționale. La sfârșitul anului 1916 se observa însă tot mai mult formarea unui consens în privința naturii disgenice a războiului, natură care îi afecta în egală măsură pe combatanți și populația civilă.
Analiza avansează axându-se pe observarea modalității în care eugenismul evoluează într-o direcție ce, în anii dictaturilor interbelice, și nu numai, devenise de necontrolat. Omul ca entitate contează mai puțin când vine vorba de societate în ansamblu. Cei care constituie societatea, în perioada războiului mondial, sunt indivizii sănătoși, fără niciun fel de dizabilități, mai ales dintre acelea care se puteau transmite: Toți acei atinși de o boală ereditară erau considerați o sursă permanentă de diferite maladii sociale și medicale. De asemenea, la finalul confruntării militare, importanța eugenismului crește și mai mult, având în vedere faptul că este văzut ca un factor esențial al reconstrucției naționale, mai ales în statele învinse, cum ar fi Germania.
În Germania, după cum observa Paul Weindling, înfrângerea suferită în Primul Război Mondial „a determinat creșterea relevanței eugenismului cu privire la reconstrucția națională.” De fapt, toate aspectele gândirii și practicii eugenismului negativ – de la eutanasierea celor nepotriviți la sterilizările obligatorii – au fost dezvoltate în perioada tumultoasă dintre 1918 și 1924 […] Spre sfârșitul anilor 1920, sterilizarea voluntară „devenise vârful de lance al mișcării eugenice” și în Marea Britanie.
De asemenea, Marius Turda analizează eugenismul în cadrul statului biopolitic, căruia îi acordă un subcapitol eponim. Biopolitica reprezintă o concepție politică care încearcă să motiveze unele acțiuni agresive de acaparare și aservire prin argumentul superiorității biologice, mai ales al deosebirilor de rasă. Astfel, eugenismul devine instrumentul esențial al acestui tip de stat, existent mai ales în anii ’30 în Europa.
[…] genul de biopolitică ce a apărut spre sfârșitul anilor 1930 a fost nu numai un proiect al elitelor și experților, dar și o transformare socială și culturală complexă, un discurs, un set de idei și practici, care nu numai că a dat formă strategiilor ingineriei sociale, dar a și modelat profund comportamentul social. De asemenea, trebuie să ținem seama că ideea biopolitică a unui stat total care controlează și administrează organismul național era o componentă intrinsecă a discursului eugenic pretutindeni în Europa, nu doar în Italia fascistă și în Germania nazistă.
La finalul cărții, Marius Turda trasează concluziile definitorii ale întregului său demers științific, conturând ultimele idei ce au rămas de clarificat. În acest fel, consideră că perioada de glorie a eugenismului a fost reprezentată de perioada modernității până la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, stabilește, din nou, pilonii clari ai legăturii conceptuale dintre eugenism și teoriile regenerării naționale și îndeamnă cititorul a nu considera eugenismul un episod rușinos al istoriei științelor biologice și medicale, fiind o eroare izolarea sa de contextul social, politic și național în care s-a desfășurat.
Titlu: Eugenism și Modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950)