Interzis sub 18 ani este povestea lui Lulu (Iulia Samson), o adolescentă rebelă de 17 ani și 3 luni, ai cărei părinți sunt divorțați. După ce se ceartă cu mama ei (Raluca Botez), Lulu caută refugiu în apartamentul tatălui său, Eric (Ion Bechet). Însă acolo va avea surpriza de a o întâlni pe Mona (Teodora Păcurar), noua lui iubită, care are doar 18 ani.
La prima vedere, Lulu și Mona par foarte diferite, însă reprezintă două fețe ale aceleiași monede. Sunt două adolescente care suferă din pricina relației defectuoase cu părinții lor. Lulu este rockerița rebelă care dă pierce-uri în scări de bloc, iar Mona este olimpica la chimie care începe o relație cu un bărbat de 40 de ani. Lulu este asaltată de post-it-uri de la mama sa, care îi explică până și pe ce parte ar trebui să doarmă, iar Mona este copilul căruia părinții îi cumpără afecțiunea cu bani și cadouri scumpe, încercând să compenseze pentru lipsa lor îndelungată în călătoriile de afaceri. Ambele fete se află într-un context familial nu tocmai bun și răspund problemelor lor prin atitudini și fapte care, cred ele, sunt relevante și le ajută să facă față situației de acasă.
Pe lângă situația de acasă, cele două trec prin acea perioadă pe care mulți ne-o amintim plină de peripeții, adolescența. Lumea începe să te judece dacă ești cu capul în nori. Părinții te privesc ca pe un copil. Tu crezi că ești adult. Problema e că nu ești nici una, nici alta. Te afli într-o perioadă de tranziție, o vârstă hibrid, în care totul în jurul tău e sufocant, toți vor ceva de la tine, iar reacția ta, ca a lui Lulu, este – what the fuck?
Nu ai 18 ani. Ai 17 și un pic. Nu ai voie să bei, să fumezi, să faci sex. Limitele pe care ți le impun părinții și motivul universal – ești prea mic – te fac să crezi că dacă vei trece pragul magic al majoratului te vei teleporta automat într-un univers mistic în care ai voie să faci orice. E ca și cum în secunda în care împlinești 18 ani se desface vraja aruncată de ursitoarea cea rea și ai voie, într-un final, să experimentezi viața. Să trăiești.
Interdicțiile și regulile sunt inutile. Tu oricum vei face lucrurile pe care se presupune că nu ai voie să le faci. Părinții tăi, cumva, vor afla. Și vor avea impresia că este sfârșitul lumii. Iar atunci când intri în casă nu te întreabă de ce sau cum, ci doar țipă. Nu explică, nu înțeleg, nu pun întrebările potrivite. Ajung la concluzii pripite fără să arate măcar un minim interes față de întreaga poveste. Și tu încerci să le spui ceva, dar ei nu te ascultă. Le-ai dezamăgit așteptările și ai ruinat imaginea aceea perfectă pe care o aveau despre tine. Se produce o confruntare între cine ești și imaginea lor despre cine ar trebui să fii. Este realizarea faptului că ai crescut și că până și copilul perfect face greșeli. Și, dacă ai noroc, își dau seama că e inevitabil. Normal. Organic.
Interzis sub 18 ani subliniază faptul că sursa majorității certurilor și neînțelegerilor dintre părinți și copii este lipsa comunicării eficiente și a empatiei. Atunci când ai un conflict cu o persoană, orice persoană, trebuie să înțelegi că, din punctul ei de vedere, ea are dreptate. Ca o ceartă să se încheie în mod constructiv trebuie să ne dăm interesul să înțelegem toate punctele de vedere. Să ascultăm ca să înțelegem, nu ca să răspundem. În mod ideal, la final ajungi să îți dai seama că adevărul este undeva la mijloc, că vina trebuie împărțită și că situația nu e chiar atât de neagră.
Piesa este o dramă expusă sub aspect de comedie. Aceasta prezintă influența vieții de familie asupra evoluției unui adolescent, importanța existenței centrelor de consiliere psihologică pentru tineri, faptul că încrederea unui copil în părinți este mai mult decât fragilă și că este crucial ca adolescentul să facă propriile alegeri, și astfel, propriile greșeli.
Interzis sub 18 ani este una dintre piesele despre care îmi povestea Maria Rotar că poate face un adolescent să meargă acasă și să-și trimită părinții la teatru pentru a învăța unde greșesc și cum nu ar trebui să se comporte cu el. Așa că vă invit la Excelsior să vedeți Interzis sub 18 ani, de Mihaela Michailov, în regia Teodorei Moraru.
surse foto: (c) Radu Tuță