Teoria tăcerii – viața și moartea (ne)cuvintelor

Diana TrăncuțăOctober 13, 2016

TEORIA TĂCERII E O CĂLĂUZĂ A OMULUI CARE-ȘI LASĂ SUFLETUL SĂ SE AMESTECE CU PRIVIREA CELUILALT. E O CARTE GREA, DESPRE OAMENI ȘI TIMPURI, ȘI CERE RĂBDARE, CA VIAȚA.

Sunt o ființă mai degrabă tăcută. Tăcerile mele poartă în ele explicații pe care viața nu mi le-a dat încă, retincențe și ezitări, și, mai ales, incompetența trăirii unor vremuri agitate, zgomotoase, rapide. M-am născut accidental într-o lume cu sufletul făcut praf, unde oamenii nu mai cred în scrisori și nici în visuri mici. Nostalgia e cădere în gol și sensibilitate excesivă, iar legarea de trecut ─ o slăbiciune. Am învățat dur lecția devalorizării iubirilor din viața unui om prin expunerea lor în public, și-atunci îmi tac această slăbiciune, ca pe atâtea altele. Se vorbește des în jurul meu despre cum trebuie să fii, cum să ieși din zona ta de confort, cum să zâmbești și cum să agăți curcubee pe cer, și se vorbește mult, la portavoci. Cer moarte logoreei, tânjind după libertatea omului de a fi.

Se poate tăcea la modul anarhic

Prima oară am tăcut în fața a două clase reunite într-un soi de club de lectură. Trebuia să povestesc Scufița Roșie, dar n-am povestit nimic. N-am vrut. Iar la 8 ani, în cele din urmă, tu îți faci propriile reguli.

Se poate tăcea ca și cum ai trage obloanele peste suflul unui strigăt

A doua oară am tăcut la înmormântarea unui coleg, când aveam 13 ani. Am venit acasă și m-am uitat la cer și m-am întrebat de ce mor oamenii înainte să le înceapă viața.

Se poate tăcea în fața unui vis care te vizitează la răstimpuri

A treia oară am tăcut când am fost la primul meu concert live, la 18 ani fără 4 zile. Am tăcut o săptămână, ca să aud, în retrospectivă, cum își strigau chitările ecoul.

Am tăcut cu mintea zăpăcită de ireversibilitatea timpului, am tăcut constant sătulă de inconstanțe, am fost redusă la tăcere de o poezie superbă, dar și de răul lumii. Aș fi putut să număr în câte feluri am tăcut, dar niciodată n-am fost bună la matematică – aș fi pierdut numărătoarea. Iulian Tănase, în schimb, scrie în Teoria tăcerii despre 173 de feluri în care se poate tăcea. Hamlet a zis-o înaintea tuturor – și restul e tăcere. Dar tăcerea transcende tragedia, e locul dintre viață și moarte, unde cuvintele au fricile și rostul lor. Oamenii încearcă mereu să umple tăcerile dintre ei, pentru că, de multe ori, tăcerile dor. Și totuși, Iulian Tănase face apologia tăcerii care doare, la fel cum face și apologia tăcerii care cicatrizează. Mai mult decât felurile în care se poate tăcea, fascinantă este tăcerea însăși, devenirea ei ca personaj singular între paginile unei cărți marcate profund de accente filosofice și, pe alocuri, suprarealiste.

Femeia, îndrăgostită, stă în fața lui, așteptând un cuvânt, un simplu cuvânt izbăvitor, dar el continuă să tacă. Asemenea unui roi de viespi tinere și desfrînate, tăcerea îi iese deodată din gură, atacîndu-i femeii timpanele și surzind-o pentru totdeauna.

Tăcerea e a omului, așa cum iubirea e a omului. Iar pe cele două scriitorul român le leagă una de alta, într-o frumoasă relație de omologie – a iubi în draci e un fenomen similar cu a tăcea în draci (a tăcea abundent, luxuriant, fără măsură). Teoria tăcerii e dovada clară că limba română e oricum, dar nu cuminte, așa cum o alinta Caragiale; autorul reinventează sintagme, scutindu-le de vechea lor banalitate și dându-le un nou sens: nimeni nu invită pe nimeni la un pahar de tăcere, tace gura fără el, tăceri pentru pietoni, tăcerea ta adevăr grăiește, când găsea ceva de tăcut – limba română se răzvrătește în tăcerile lui Iulian Tănase. Și o simți așa, senină și nebună, în dulcele etern prin care a fost pecetluită de către toți cei care s-au amorezat de-a lungul vremurilor de ea, iar acum de către acest scriitor, care te învață să taci pe litere și care te binecuvântează cu această frumusețe dureroasă:

[…] mi-e dor de A-ul din animalul care încearcă, fără succes, să ne îmblânzească disperarea, și de B-ul din burta peștelui care ne înghite fără o vorbă, și de C-ul din cer și din cerc, de D-ul din demonii care, noaptea, ne țin de vorbă […], și de M-ul din mansarda în care mi s-a spus de la obraz că sentimentele, dragul meu, bat creierul la fund la orice oră sau cam așa ceva, mi-e dor de N-ul din numele mamei mele, Natalia, și de O-ul din golul pe care, o vreme, l-am purtat pe sub cămașă ca pe un medalion, mi-e dor de P-ul dintre picioarele femeilor care m-au făcut bărbat și de R-ul rîsului care mi s-a topit sub limbă […] mi-e dor de Z și de toate zilele îngrămădite în trecutul meu atît de prezent.

E cea mai chibzuită întoarcere a lumii cu susul în jos, o cruciadă purtată în numele tăcerii, dar și o călătorie în timp, într-o viață de om. Căci scriitorul explică tăcerea din interiorul unei surdități materne și tăcerea de lângă un nou-născut gălăgios, dar și tăcerea de dragul unui mort. Între ele, copilăria și fericirea, dragostea și bătrânețea, magia și suferința sunt, în felul lor, mesele de disecție ale tăcerii. E însă un proces ce implică un corp viu, fiindcă personificarea acestui mister al necuvintelor depășește granițele unui univers real.

În timp ce toți ceilalți vorbesc, fie pe rînd, fie în același timp, tu ține-ți respirația și scufundă-te în adîncul tăcerii tale lichide. La răstimpuri, revino la suprafață și trage-ți sufletul și suflul. Cînd se va găsi vreun deștept care să te întrebe de ce respiri atît de greu, tu plonjează din nou în adîncul tău și nu te gîndi la nimic altceva.

Dezbrăcată de metaforă, Teoria tăcerii poate fi văzută ca o călăuză a omului intens în simplitatea lui, cel care își lasă sufletul să se amestece cu privirea celuilalt, comunicând dincolo și dincoace de cuvinte și care știe că trecutul e mai periculos decât un safari în Africa. Iulian Tănase nu este doar camaradul acestui tip de om de-a lungul celor 173 de feluri în care se poate tăcea, ci și pedagog al său, îndrumându-l să fie.

Tăcerile ascund, uneori subtil, alteori ironic, observații, sfaturi sau mustrări ce nu au cum să nu fie un cadru al regăsirii multora dintre noi. Societatea de astăzi apare ca oglindă a unui oraș contaminat de un virus prin care oamenii s-au trezit vorbind – vorbeau ori de cîte ori aveau ceva de spus, însă vorbeau și cînd nu aveau mare lucru de spus. […] Ora de tăcere de la radiouri și televiziuni n-a mai fost ascultată de nimeni și companiile și-au retras reclamele, iar emisiunile au fost înlocuite de talk-show-uri penibile, de succes. Tăcerea nu a mai fost predată în școli și orașul a ajuns să fie condus de persoane dintre cele mai limbute. Superficialitatea unor vremuri în care viața se întâmplă contra cronometru e redată cu o justețe al cărei tragism vine din faptul că nici măcar pentru tăcut nu mai e timp – pe fugă se trăiește, pe fugă se gîndește, pe fugă se iubește, pe fugă se face dragoste, pe fugă se fac cele mai mult lucruri pentru care, odinioară, exista tot timpul din lume. Acum, tot timpul din lume nu mai există. L-a înghițit pămîntul. Fericirea rămâne frivolă în prezentul oricui, cât timp e abuzată verbal și spiritual – să nu vorbim, așadar, despre fericire, cu atît mai puțin despre fericirea noastră, cît sîntem încă în viață. Mai bine să vorbim după ce murim.

Reunite în rândurile lui Iulian Tănase, critica și poezia, Dumnezeu și centrul lumii, alchimia și muzica, budismul și șahul – această școală a tăcerii, a concentrării și a milei –, filosofiile japoneze și istoriile înțelepților atenieni dau nu doar un volum complet, ci și o pledoarie pentru civilizație ca spațiu al multiplicării tăcerii. Totul începe și se termină cu acest personaj, căci la început a fost cuvîntul, și acest cuvînt tăcea, nu vorbea, dar între început și sfârșit apar figuri de oameni care tac, fiecare în felul și într-o vârstă a lui. Odată la câteva pagini, imagini alb-negru tac și ele, laolaltă cu oamenii.

Am doisprezece ani. Tristețea mi-a intrat sub piele, o simt cum se mișcă de colo pînă colo ca o cîrtiță săpînd galerii în mine, corpul meu e plin de goluri în care mă ascund de mine însumi.

Teoria tăcerii se citește departe de vuietul omenirii care își caută încă drumul. E o carte grea, și cere răbdare, ca viața; e despre oameni și suflete zbuciumate, despre trecut și prezent, despre răni, vindecări, despre a trăi într-un microcosmos al tăcerii, unde poți face echilibristică pe linia orizontului.