scârba-sfântului-cu-sfoară-roșie-flavius-ardelean

Scârba sfântului cu sfoară roșie și cu spoiler roșu

Ana MănescuSeptember 16, 2016

Scârba sfântului cu sfoară roșie este o poveste în ramă despre prietenie, iubire, pierdere, ucenicie, bine, rău, adevăr și griul Lumii și ne’Lumii.

Mai întîi au fost arsul în zăpadă pe treptele unei biserici și căderea în somn a fetelor cetății, zise Flavius Ardelean, cunoscut cîndva drept A.R. Deleanu și, începînd cu ciclul Miasma, drept scheletul Flavius Coate-Goale de la margine de Hărman, spre Bod. Arsul și somnul fetelor i-au rămas alături lui Flavius de-a lungul scrierii primelor sale cărți, romanul Îmblânzitorul apelor și volumele de povestiri Acluofobia și bizaroproze. A început să lucreze la Tratat de rezistența materialelor și a înțeles că avea acolo germenii mai multor cărți, iar într-o zi Bartholomeus Pumn-de-Oase m-a vizitat cu povestea sfântului Taush.[1] Astfel s-a născut Scârba sfântului cu sfoară roșie, roman al cărui titlu complet conține și următoarele: Prolegomena la Tratat de rezistența materialelor, despre nașterea, viața și moartea sfântului Taush, adică aventurile sale din Gaisterștat până în Mandragora; ce a făcut, ce a zis, ce a văzut și ce a simțit între Lume și ne’Lume, istorisite de scheletul Bartholomeus Pumn-de-Oase și culese de Flavius Ardelean.

Scârba sfântului cu sfoară roșie este, așadar, începutul unei istorisiri mai mari, un roman de aventură, o poveste în ramă despre prietenie, iubire, pierdere, ucenicie și trudă, despre bine, rău, adevăr și subiectivitatea lor, deci despre griul Lumii și ne’Lumii. Stilistic, Flavius este inconfundabil, oferind aceeași uniune poetică a macabrului cu eroticul, a scîrbosului cu candidul, totul într-o sfoară roșie ca sîngele, ca dragostea, ca o cortină coborîtă la sfîrșit de poveste.

Textul este însoțit de 31 de ilustrații minimaliste și expresive, create de Ecaterina Boricean, care redau fidel atmosfera. Prefața, semnată de Michael Haulică, oglindește impresia pe care mi-a lăsat-o și mie cartea:

Flavius Ardelean nu e scriitor de lucruri frumoase, dar e frumos în necurățenia și neorânduiala lui. Iar cine iubește scriitorii îi iubește tocmai fiindcă aceștia nu fac eforturi să le spună lucruri frumoase când totul în jur se prăbușește, ci știu să scoată bucuria cuvintelor și din bube, mucegaiuri și noroi. […] „Vântul împuțit al morții” este exact nuanța pe care trebuie s-o simțim ca să fim pregătiți pentru marea întâlnire – sau marea despărțire (ioi, cât de relative sunt toate!) […] Totul este despre iubire în cartea asta, nu numai urma cuvintelor în praful drumului: iubire de frate, iubire de fiu, iubire de mama, iubire de femeia potrivită, iubire care ia carnea de pe oase și apoi trece prin oase […]

Coperta spune că Scârba sfântului cu sfoară roșie este un basm, însă a nu se aștepta unul clasic. Basmul de aici este un capriciu, după cum îl numește Flavius:

În timp ce lucram la copertă am simțit nevoia să numesc cartea basm, deși știam și atunci, și știu și acum că nu am scris un basm după matriță, ci unul secționat și împrăștiat, ca într-un mozaic ciobit, în mai multe cărți.

Asta nu înseamnă însă că basmul nu este adînc înrădăcinat în poveste. Pe de-o parte, este explorată spre sfîrșitul cărții ideea că adevărul se uită și se preface, în timp, în chestiuni ce țin de legendă, mit, basm. În fond, cartea este istorisirea scheletului Bartholomeus Pumn-de-Oase despre prima viață a sfântului Taush și despre ridicarea cetății Mandragora din satul Rădăcini, toate acestea într-o vreme în care Mandragora se extinsese și devenise deja Alrauna. Povestea se păstrase în cetate numai datorită smintiților care nu îl uitaseră pe Taush și a faptului că nebunii au condei. Iar noi, de prin alte colțurii ale Lumii, o cunoaștem grație scheletului Bartholomeus Pumn-de-Oase, care spune: blestemați să fie povestitorii ce află și nu istorisesc!, și pe seama bietului pelerin, care descoperă – atenție! – pe propria piele și carne că orice poveste își are prețul.

Pe de altă parte, Scârba sfântului cu sfoară roșie, chiar dacă se dezice ca structură de basm, îi păstrează unele dintre trăsături: lupta dintre bine și rău și triumful (chiar dacă doar relativ) al binelui, formulările orale (Ascultă), adresarea directă către ascultător în timpul narațiunii (Iubește, pelerine, că imediat te stingi și ai trăit degeaba!) și repetiția numărului magic trei (Trei minuni au avut loc la nașterea lui Taush, care a dispărut de trei ori din Lume, la trei, cinci și șapte ani, timp în care mama sa tot încruntată stătu trei zile și tot nedormită trei nopți. Secretul sforii roșii pe care Taush o torcea din buric a fost dezvăluit în casa brutarului cu trei fiice și trei fii. Petrecerile durau trei zile și trei nopți, iar prima dintre cele trei scîrbe ale lui Taush tot trei zile ținu. Cînd răul a ajuns în Gaisterștat, trei copile au fost răpite de Bâlciul Miasmelor – cu culoarul său care mi-a amintit de cel din Twin Peaks – și trei frați au pornit pe urma răului. Cînd a început să crească satul Rădăcini și s-a transformat în cetatea Mandragora, aceasta ocupa trei coline. Dascălul Hashcheck nu a fost văzut vreme de trei zile după ce s-a instalat în școală. Taush le-a dat trei zile cetățenilor Mandragorei să termine Sala Adunării, care avea trei etaje. Împreună cu ucenicii săi, Taush a trudit trei zile și trei nopți să închidă rana Lumii și să alunge răul.).

Structura romanului este deosebită, depășind clasica poveste în ramă și trăgîndu-și inspirația din romanul picaresc spaniol și de aventuri, după cum mi-a spus autorul cînd i-am menționat că îmi amintește de o altă carte dragă mie, Ne vom întoarce în Muribecca. Așadar, fiecare capitol începe cu rezumatul, iar romanul este împărțit în patru părți (în care se bănuiește, în care se află, în care se știe și în care se uită). Intercalate sunt popasurile naratorului Bartholomeus și ascultătorului, pelerinul care plătește prețul poveștii și pentru noi. Cartea se încheie cu o pagină scrisă de culegător, scheletul Flavius Coate-Goale.

Interesant e și că romanul picaresc, dincolo de structură, este de regulă povestit la persoana I de către un aventurier din clasele sociale de jos, care este antieroul. Iar în Scârba sfântului cu sfoară roșie, Bartholomeus Pumn-de-Oase se îmbracă în carnea altuia pentru a putea pătrunde în cetatea Alrauna, întruchipînd întrucîtva și rolul antieroului care trebuie să își depășească statutul. Acest schimb de carne și poveste nu este unul echitabil, și nici un transfer de identitate, ci mai degrabă trancenderea lui Bartholomeus, un personaj pe care l-am găsit fascinant, tocmai pentru că arată cel mai clar că nu există bine sau rău, ci bine și rău, împreună. De asemenea, Bartholomeus mi-e drag pentru că glăsuiește gîndurile autorilor urîtului: Povestea mea pesemne că pică greu omului neînvățat cu răul.

Însă Scârba sfântului cu sfoară roșie este în primul rînd o istorisire despre viața lui Taush și e timpul să spun cîte ceva despre el. Taush s-a născut sfînt, a făcut minuni, a învățat, a trudit, a iubit – părinți, iubită, frați –, a pierdut – părinți, iubită, frați –, a pornit pe urma răului, a trecut prin Pădurea Zeama Focului, prin Hanul Desfătărilor, prin Valea Roasă, a ridicat o cetate dintr-un sat, a găsit și înfrînt răul, a adus bine pe Lume, dar a adus și rău din ne’Lume, cu toate că Cine poate spune că noi avem dreptate și că ei se înșală? Cine știe care poveste e cea bună și adevărată – cea rostită de la un capăt la celălălt, sau cea rostită invers?

Taush vorbea cu gîzele, vindeca animalele și, cu sfoara roșie pe care și-o scotea din buric, ajuta muribunzii să treacă pragul, legîndu-le sfoara de mîna dreaptă. Putea călători între Lume și ne’Lume, de unde i se trăgeau deopotrivă înțelepciunea și tristețea.

— Acum de ce ești trist? și, spunând toate astea, femeia se cutremură și înțelese că de viața de aici oricine se poate îngriji cu muncă și chibzuială, dar de viața de dincolo doar o mână de oameni, cu Taush printre ei.

Și ce greu trebuia să fie, la cei șapte anișori ai săi, să calce două lumi, să treacă praguri și să vadă o lume dintr-alta, iar pe cealaltă din cealaltă. Și îl strânse și mai tare și plânse și mai amar, gândindu-se la drumurile fiului său în cele trei plecări, nu în Lume, ci în ne’Lume, iar un fior îi străbătu tot corpul aflându-se, chiar și numai în gând, atât de aproape de moarte.

Prefigurarea destinelor celor care mor fără sfoara la mîna dreaptă are loc într-o scenă scurtă, la Curte, cînd Taush i-a legat unui bătrîn antipatic sfoara la mîna stîngă, iar apoi l-a văzut blocat în pragul dintre lumi. Așadar, încă din primele pagini se dezvăluie acest blestem pe care aveau să îl cunoască și dragii lui Taush (Cu toate că, în cazul mamei sale, sunt convinsă că nu a fost o întîmplare că Taush nu a ajuns la timp la ea, ci ascultarea unei rugăminți vechi, de a o lăsa și pe ea în prag, ca să îl împingă pe soțul ei într-o lume sau în alta, în oricare, numai să nu mai stea în prag, să îl tragă curentul și să îl doară șalele – o altă dovadă că iubirea se ascunde în cele mai mici detalii în cărțile lui Flavius, oricît de mult ar coborî ele, altfel, în întuneric).

Paisprezece șnururi irosite și te trec și fiorii și scârba, scumpe călător, când te gândești la cei paisprezece bărbați, toți unul și unul, tovarăși de o viață cu femei și copii și bătrâneți netrăite, toți înghesuiți pe pragul dintre lumi, nu tu-ncoace, nu tu-ncolo, murdari de praf și cu oasele pisate, îngrămădiți și totuși singuri.

Viața a mers însă mai departe pentru Taush și mama sa, Și-a trecut și iarna așa cum trece ea, vrei nu vrei, și-a trecut și anul, aducând cu sine oameni, ducând cu sine oameni, așa cum face anul, vrei nu vrei, iar Taush a ajuns ucenic la Moșu’ Tace, unde băieții între 10 și 18 ani învățau în 8 ani cât alții în 80 (o altă caracteristică a basmului, iată), iar traiul era greu.

Eram ca frații și aveam și noi bucuriile noastre. De cum ne sculam la nouă și de cum adormeam la șase, tot împreună eram și nu era nimic ce clădeam să nu clădim împreună. Făceam ochi și ne împrăștiam care încotro, unde îi era datoria și locul – câțiva la grajduri, alții în bucătărie, câțiva în grădină, alții în târg după bucate. Taush al nostru fusese dus la grajduri, unde altundeva?, unde se îngrijea de vacă și de porci și de cele câteva găini ale ucenicilor. Tovarăș al lui era unu, Danko Ferus, băiat din neam de călăreți, care vedea de caii frăției. Așa trăgeau caii ăia la el, de ziceai că știa și el să grăiască pe limba lor, cum știa Taush pe cea a gândacilor. Cei doi ucenici s-au împrietenit îndată și erau mai tot timpul nedespărțiți prin codru: Taush și Danko, cei ce vorbeau cu fiarele.

Noaptea, ucenicii copiau poveștile spuse de Moșu’ Tace prin intermediul unui frate. În zori, o carte era pusă în rafturile din colibă, iar restul erau trimise în lume – și ce frumoasă e ideea că poveștile nu doar că salvează lumea, ci o creează.

Moșu’ Tace croia dimineți în poveștile sale, iar fără el întunericul ar fi înghițit Lumea, soarele ar fi uitat să se ridice de sub pământ, iar toți cei ce așteaptau în umbre – și sunt mulți, călătorule, legiune, – ar fi trăit în sărbătoare eternă.

Taush a crescut și s-a îndrăgostit de Katherina. Deși dragostea lor nu a durat decît un an, a fost prilej pentru o scriitură minunată și pentru alăturarea a două dintre cele mai mari obsesii ale omului, dragostea și moartea: Și-o imagina pe prag singură și plânsă, căci ce e ăla simțământ de dragoste fără frică de moarte? sau nu am găsit un loc în Lume, în care moartea să se simtă mai bine decât în iubire.

Imaginile cu care autorul construiește iubirea se trag deopotrivă din trup, spirit și ceva mai presus de umanitate, integrînd îndrăgostiții în Natură și în ciclul vieții și al morții:

Cutreierau câmpiile și se furișau prin poduri, se adăpau din apele celuilalt ca fiarele însetate în plină vară. Erau izvoare neatinse, cu apă limpede și rece, râpe adânci, fierbinți și moi, dealuri de catifea cu câte un altar semeț în vârf, ce se întrema și lua foc la orice invocare, poduri peste umori stârnite și turnuri de lavă ce acum erau în pământ, acum în cer, împingând în carne și în spirit, dar nu cu lamă de ură, ci cu fir de dragoste.

[…] se îmbrățișau în răcoarea pământului și se iubeau ca doi bobi în prag de înmugurare. Iar când copila împlinită își deschidea carnea, strat cu strat, iar aburi ieșeau din pântecele ei dogoritor și nehalit, niciun mădular de sfânt în veci n-avea cum să-i reziste. Sugea oacheșa Katherina seva din el și-n loc să se ofilească Taush al nostru înflorea.

Scena care a făcut ghemul să-mi joace în stomac a fost primul lor sărut, crud atît în inocența, cît și în plănuirea sa.

Așa trecu un an, iar într-o seară, când toți plecau spre casele lor, iar Taush se grăbea să ajungă în pădure, Katherina l-a oprit.

— Taush, i-a zis, mâța mea e beteagă, vino să o vezi. Vii?

— Vin.

Și merseră amândoi în curtea Katherinei, unde, într-un coș, zăcea și plângea de zor o pisică tărcată. Taush începu să își frământe degetele și să mormăie de-ale lui, iar, în scurt timp, osul animalului se îndreptă și se întări. Katherina îi mulțumi și îl prinse de braț. Buzele lor se întâlniră și nu se mai dezlipiră, până ce fata fuse chemată în casă. Katherina se smulse din strânsoare și dădu să fugă, dar acum era Taush cel care o ținea de braț, oprind-o.

— Nu e bine ce ai făcut, zise sfântul.

— Dar ce, zise Katherina, numai eu am fost? N-ai fost și tu?

— Nu la asta mă refer, știi.

Și, sărutând-o pe frunte, plecă, iar Katherina crezu că moare de rușine, lacrimi împânzindu-i ochii, căci întorsese piciorul pisicii doar ca să-l ademenească pe sfânt. Dar așa-i iubirea, nu, pelerine? Mereu nechibzuită.

Însă dragostea nu poate dura cînd răul e mereu mai aproape de om decât crede el, căci răul e între o și m și acolo zace întotdeauna și face pui, hrănindu-l cu puroiul curului și cu bășina gândului și cu arsura plămânului și cu vorbe de duh ca cele pe care le rostesc eu în clipa asta. Faptul că acestea sunt spuse de Bartholomeus arată că el însuși se identifică și cu răul, întărind astfel ideea că este și antierou. Pe de altă parte și-a demonstrat eroismul prin dragostea pentru fratele său – Îl strigă mult, tare, urla la el ecoul, Bartholomeus înjura, ecoul îl batjocura, dar, îndată ce-a început să plângă ucenicul, necăjit de moarte că-și rătăcise prietenul, ecoul se-ntristă și el și plânse deodată cu Bartholomeus. – și sacrificiul pe care l-a făcut în cele din urmă pentru Taush.

Aventura fraților a început, așadar, cînd răul a ajuns în pădure și le-a dat un motiv să plece pe urma lui:

Plângeau și frământau în pumni carnea moartă și blestemau zilele în care mamele lor îi zămisliseră să vadă asemenea grozăvii, să iubească și să piardă.

Oho, și ce drum au avut! Știindu-i scriitura lui Flavius mi-ar fi venit greu a crede că binele va avea parte de un triumf absolut, așa că sfîrșitul poveștii nu a fost surprinzător. Însă drumul și aventura – atît cea mai subtilă, a pelerinului și a lui Bartholomeus, cît și cea a fraților pe urma răului – m-au ținut cu sufletul la gură. Ca să nu mai spun că cititorii mai vechi, de pe vremea A.R. Delenească, vor afla în sfîrșit cine este omul cu chip de cal.

Nu numai că scrie dinamic și creează un film în mintea cititorului, folosindu-se ingenios de toate simțurile, însă autorul știe cum să împingă limitele macabrului, vulgarului și scîrbosului pentru ca apoi să le înfrîneze într-o clipită. Ilustrativă este împreunarea macabrului și eroticului în Hanul Desfătărilor, unde copilele ne’Oameni siluiesc și ucid călătorii:

Săreau copilele în extaz, îndoindu-le ștremeleagurile și spărgându-le coaiele, să-mi fie cu iertare, călătorule, de ziceai că vor să frângă carnea aceea, să o frăgezească și să o pună la cămară pentru iarnă. Gemeau și plângeau femeile în plăcere, dar bărbații nu, căci adormiți erau, leșinați, ca în ghearele vrăjilor, doar câte unul, așa ca Bartholomeus, privea printre pleoape grele, prin ceață, la șoldurile primitoare și la sfârcurile strălucitoare ca stele pe un cer de cărnuri și zemuri amărui.

Bartholomeus încercă să se smulgă somnului, îmbărbătându-se singur în timp ce altcineva se îngrijea de bărbăția sa, făcând-o să dispară cu totul pe gâtlej în jos, și, dacă îmi permiți, scumpe tovarăș de drum, dacă tot am ajuns aici, asta nu era ceva de lepădat, că Bartholomeus, pe când era din carne și piele și nu doar din os, avea destul din ambele, și piele și carne, acum are din belșug, după cum vezi, doar de unele, și anume oase. Făcând ceva ce nu se face, Bartholomeus lipi o palmă grea peste obrazul fetei, și copila căzu și, căzând, se deșiră. Da, ai auzit bine: se deșiră, așa, ca ghemul de sfoară, șiruri-șiruri, adunându-se în panglici de carne și piele la picioarele ucenicului. Lui Bartholomeus îndată i-a trecut pofta pe care nu o dorise și se ridică speriat. Privi în jur și văzu același lucru în paturi: peste tot, copilele se deșirau în franjuri ca la carnaval și doar câte un ghem de carne mai rămânea în jurul mădularelor umflate, trăgea și se-mpingea, sugând seva din acei bieți oameni. Atunci văzu și Bartholomeus mai limpede că în paturile cele mai îndepărtate, pe lângă pereți, bărbați zăceau grămadă, uscați, supți, stafidiți și întorși de pe dinăuntru în afară, iar acele ghemuri de carne și zemuri și nervure încă mai sugeau ce mai rămăseseră în ei, pe fund, ultimul strop de om.

Multe ar mai fi de spus despre Scârba sfântului cu sfoară roșie, și multe am spus deja, dar adevărul e că aș fi putut să mă rezum la următoarele: Flavius Ardelean a scris un roman fără cusur despre cum poveștile nu doar că salvează, ci creează lumea, despre cum dragostea și moartea sălășluiesc în aceleași mici crăpături, iar totul depinde doar din care parte a (ne’)Lumii privești.

unde e capătul poveștii, e și capătul lumii, și unde e capătul Lumii e și capătul omului, acolo unde începe ne’Lumea și unde sălășluiesc ne’Oamenii, și doar puține povești trec dincolo, și doar puține se mai întorc de acolo.