de Monica Buică
Respiră reprezintă o pledoarie pentru viaţă într-o societate în care doi tineri sunt chinuiţi de repercusiunile născute din ignoranţa oamenilor.
Respiră este despre zbuciumul a doi tineri ca proiecţii ale unor posibili viitori părinţi, puşi în situaţia de a-şi decide drumul în viață raportându-se la situaţia actuală și la viitorul planetei.
Doi actori talentaţi, Maria Simona Arsu şi Olimpiu Blaj, reconstruiesc o lume dominată de iubire şi frică, în care alegerile fiecăruia sunt vitale pentru ceilalţi, în contextul în care există într-un număr prea modest cei care conştientizează impasul în care a ajuns umanitatea. Cei doi tineri trăiesc într-o societate atât de actuală, în care oamenii greşesc şi prea puţini încearcă să îndrepte lucrurile.
Pe pliantul pe care l-am primit la intrarea în sala din Teatrul Anton Pann era scrisă o scurtă introducere a spectacolului, iar un fragment mi-a atras atenţia în mod deosebit:
Fiecare european emite, prin acţiunile sale în decursul unui an, aproximativ 7 tone de CO2. Aceasta este amprenta de carbon a unei persoane. Din păcate, un copac reuşeşte să absoarbă, în medie, doar o tonă de CO2 pe an.
Am rămas suprinsă de raport, dar mai mult decât atât, a fost un teaser binevenit.
Încă de dinainte să înceapă spectacolul, dincolo de mulţimea de oameni care se plimbau de colo-colo să îşi ocupe locurile, se puteau observa într-un colţ al scenei două siluete umane, parcă de neclintit, ca și cum noi am fi fost spectacolul, iar ei nişte spectatori. Au stat acolo mai bine de cinci minute, precum nişte martori tăcuţi, aşteptând ca vânzoleala din sală să se termine. Dintr-odată trupurile au prins viaţă, iar primul lucru pe care l-am auzit a fost: un copil?
S-a simţit ca o explozie de sentimente umane, de contradicţii şi întrebări născute din prea multă cunoaştere. Şi de aici, lucrurile au evoluat rapid, cele două personaje fiind prinse într-o pânză a frământărilor interioare pe care numai oamenii citiţi le pot avea. Viaţa planetei pe care trăim este în pericol de distrugere din cauza suprapopulării şi a nepăsării oamenilor. Totuşi, în situaţia în care ei ar avea un copil, s-ar apuca să planteze copaci. Pentru că ei reciclează, ei nu lasă să curgă apa la chiuvetă cât timp se spală pe dinţi, ei au grijă de mediu. Este un fapt des întâlnit în rândul tinerilor în ziua de azi, iar asta nu poate decât să îmi ofere speranţă că ei vor începe a fi percepuţi drept un model şi din ce în ce mai mulţi dintre noi vom urma exemplul lor.
Spectacolul este construit pe baza unor tematici actuale ce afectează societatea contemporană. Interesant este cum o posibilă soluţie vine din partea a doi tineri care pun în balanţă atât plusurile, cât şi minusurile faptului de a avea un copil.
De ce ai vrea să ai un copil într-o lume puternic globalizată, dominată de consumerism, în care societatea nu mai dă dovadă de o puternică coeziune, iar valorile culturale tind să se disipeze? De ce ai vrea să ai un copil într-o lume care stă să explodeze din cauza prezenţei oamenilor?
Poate cineva să aleagă să nu aibă copii pentru că asta ar însemna să contribuie la înrăutăţirea situaţiei în care se află planeta? Se poate, însă scopul comun ar trebui să fie acela de a lăsa în urmă o lume mai bună decât cea pe care am găsit-o, iar acest fapt s-ar putea întâmpla numai prin implementarea valorilor și a credințelor proprii în viitor, prin prisma copiilor care rămân în continuare în această lume și după plecarea părinților.
Nu putem lăsa lumea celor care toarnă copil după copil fără ca vreodată să-şi examineze propria capacitate de a iubi.
Piesa de teatru a lui Duncan Macmillan este genul de spectacol care te poate pune pe gânduri. La final, am simțit că trebuie să fac un pas înapoi, să mă îndepărtez puțin de esență și să privesc situația în ansamblu. Spectacolul este o ecuaţie cu o necunoscută, iar soluţia – variabilă în funcţie de cauze şi efecte, deoarece lumea nu stă în loc. Cei doi tineri abordează o problemă complexă care îi împiedică să se dezvolte și să ajungă la următorul pas în relație și, tocmai în acest sens, devin exponenți ai unei lumi în care noțiunea de supraviețuire o înlocuiește pe cea de procreare.
Chiar sfârşitul piesei este elocvent, este o soluţie, cea mai la îndemână. Bazat pe dialogul predominant contradictoriu dintre cele două personaje, dar cu accente umoristice ori pline de pasiune, Respiră devine o pledoarie pentru viaţă într-o lume în care tot mai mulți încep să uite esența propriei existențe sau ignoră responsabilitățile ce se nasc ca urmare a alegerilor pe care le fac. Cei doi tineri dau dovadă de maturitate prin conștientizarea stadiului în care se găsește societatea în care trăiesc, prin încercarea de a găsi o soluție cât mai optimă, astfel încât copilul să reușească să supraviețuiască și, prin alegerile sale, să proiecteze o lume mai bună pe care să o lase urmașilor săi.