Într-un exerciţiu ficţional fascinant, Jay Parini reconstituie în Ultima gară ultimul an din viaţa lui Tolstoi, ilustrând traiul acestuia la Iasnaia Poliana.

2 iulie 1908

Dacă aş fi auzit de un om ca mine din gura altcuiva – de un om care se lăfăie în lux, storcând tot ce poate de la ţărani, zăvorându-i în temniţă în timp ce el propovăduieşte creştinismul şi nu schimbă mare lucru, pentru toate acţiunile lui vrednice de dispreţ ascunzându-se în spatele scumpei lui soţii – nu aş ezita să-l numesc un ticălos! Şi tocmai din această pricină trebuie să mă eliberez de laudele oamenilor şi să trăiesc pentru sufletul meu…

Despre Lev Nikolaevici Tolstoi s-au scris şi se vor scrie multe. Figură complexă şi marcantă a literaturii ruse şi universale, om cu un destin special, presărat cu numeroase momente de glorie, dar şi cu neostoite căutări şi tribulaţii interioare, Lev Tolstoi e un personaj emblematic pentru o anumită viziune asupra lumii şi a existenţei umane. Amprenta sa e profund impregnată nu doar asupra literaturii, ci, asemenea creaţiei marelui scriitor Feodor Dostoievski, conaţional şi contemporan al său, ea are numeroase implicaţii de natură filosofică ori teologică, ilustrative şi revelatoare pentru gândirea veacului al nouăsprezecelea. S-a vorbit şi se vorbeşte despre tolstoism, concepţie integratoare (şi reacţionară) ce ilustrează viziunea de ansamblu a scriitorului cu privire la sensul vieţii şi la regulile de vieţuire ce ar trebui să fundamenteze fiinţarea omului în lume: percepută ca fiind o nouă religie, ea e strâns legată de o viziune ortodoxistă asupra divinităţii şi a existenţei, însă se disociază radical de acelaşi ortodoxism printr-o abordare semnificativ diferită a unor aspecte ţinând de acesta. Imaginea pe care Tolstoi a lăsat-o în istorie e una titanică, plină de forţă: acesta e unul dintre motivele pentru care scriitorul continuă să suscite interesul nu doar al cititorilor, cât şi al numeroşilor cercetători de pe întreg globul.

Aproape după o jumătate de veac de la moartea lui Tolstoi, plimbându-se într-un anticariat din Neapole, scriitorul, eseistul şi criticul american Jay Parini avea să găsească jurnalul lui Valentin Fiodorovici Bulgakov, cel care îi fusese secretar personal scriitorului în ultimii săi ani de viaţă. Atras de numeroasele intrigi care acopereau încă adevărul cu privire la viaţa lui Tolstoi, Parini citeşte jurnalul acestuia, dar şi pe acelea ale soţiei Sofia Andreevna Tolstaia, ale copiilor Ilia, Lev, Serghei, Tania şi Alexandra (Sasha), al medicului personal al lui Tolstoi – Duşan Makoviţki şi al lui Vladimir Certkov, un apropiat al familiei. Pornind de la faptele expuse în aceste jurnale, Jay Parini ajunge să reconstruiască ultimul an al lui Tolstoi la moşia Iasnaia Poliana, făcând numeroase referinţe şi la viaţa sa de dinainte, atât de diferită, dar şi la convieţuirea cu soţia şi cu copiii, la atitudinea sa faţă de societate, faţă de sărăcie şi, în fond, faţă de întreaga existenţă umană. Deşi o ficţiune, opera păstrează într-un procent semnificativ fapte expuse în jurnalele amintite, având astfel la bază o minuţioasă documentare istorică. Unii critici, precum Gore Vidal, au considerat Ultima gară ca fiind un roman istoric; cu certitudine însă împletirea realităţii şi a mitului e una cu adevărat fascinantă, iar omul Tolstoi e reliefat magistral, graţie abilităţii scriitoriceşti de a construi un personaj din reminiscenţele istorice ale unor jurnale, chiar şi sub umbrela aparent destructuratoare a mitului.

Ideea centrală ce stă la baza scrierii este vieţuirea lui Tolstoi la Iasnaia Poliana, înconjurat de familie, dar şi de lux, şi îmbrăţişarea de către el a unei religii ce propovăduieşte sărăcia, de unde şi tribulaţiile interioare, sfâşierea de a se găsi între două lumi, dualismul rezultat din această stare conflictuală.

Traiul alături de soţie – Sofia Andreevna – e unul dificil şi profund apăsător: dar la ce te poţi aştepta de la o femeie ca ea, care îşi trece zilele fornăind ca un câine pe la spatele lui Lev Nikolaevici, încercând să dezgroape vreun nou os al discordiei.[1] Geloasă, obsedată de a înlătura ideile ce conduc viaţa soţului ei şi de a îi urmări fiecare pas şi fiecare gând, temătoare că va rămâne săracă, cunoscând intenţia lui Tolstoi de a-şi împărţi averea celor care nu au nimic, comportamentul femeii e unul mereu ofensiv, căutând a câştiga oameni de partea ei, de a realiza ea cea dintâi mişcare, de a contracara orice fapt ce nu slujeşte intereselor sale. Relaţia lor e una semnificativ erodată, consecinţă atât a relaţiilor extraconjugale existente de fiecare parte, cât şi a unei reale şi serioase nepotriviri de viziune şi de caracter. Sofia Andreevna va încerca mai ales să-şi atragă copiii de partea sa: fiicele vor rămâne însă fidele tatălui, pe care îl vor sprijini în permanenţă în tot ceea ce acesta va întreprinde.

De ce râzi, Valia?

De păsări, am spus.[2]

Un alt palier deosebit de interesant al scrierii tratează evoluţia relaţiei dintre Maşa, fiica scriitorului şi Valentin Fiodorovici Bulgakov, un tânăr angajat ca secretar personal al lui Tolstoi, cititor înflăcărat al operei acestuia şi nu în ultimul rând adept convins al tolstoismului, cu tot ce implica acest stil de viaţă. Unul dintre aspectele esenţiale ale acestui curent era abstinenţa – inclusiv aceea sexuală. Considerându-se că omul trebuie să trăiască după nişte precepte bine-definite, aproape stoice, sexualitatea era resimţită apăsător, ca pe un viciu, şi de aceea nevoia reprimării ei apărea ca fiind necesară. Paradoxală îmbrăţişarea acestei concepţii de către Tolstoi, care, după o tinereţe tumultoasă, parcurge drumul către cealaltă extremă, considerând-o revelatoare şi absolut obligatorie pentru credinţa pe care o propovăduia. Abstinenţa e îmbrăţişată iniţial şi de Bulgakov, tânărul pasionat de scrierile şi de învăţăturile lui Tolstoi: alături de Maşa însă va cunoaşte şi trăi iubirea completă, înţelegând într-un final că echilibru nu înseamnă reprimare, ci trăirea raţională a sentimentului, respectul reciproc şi că, în fond, nevoia celuilalt e o nevoie umană, inefabilă, aproape la fel de necesară şi de reconfortantă precum o gură de aer proaspăt.

Mi se pare că te interesează două chestiuni: Dumnezeu? ce e Dumnezeu? şi natura sufletului omenesc. Ai vrea să ştii mai multe despre relaţia lui Dumnezeu cu omenirea şi îţi pui întrebări despre viaţa de după moarte.[3]

Preocupat esenţial de fiinţarea omului în lume, dar şi de divinitate şi de raportarea acesteia la Creaţie, Lev Tolstoi trăieşte dureros ruptura dintre ascensiunea şi conţinutul învăţăturilor sale, şi respectiv viaţa fastuoasă şi plină de lux pe care o trăieşte la Iasnaia Poliana, alături de soţie şi de copii. Resimte această prăpastie puternică între ceea ce propovăduieşte şi felul în care el trăieşte mai ales după scrisoarea pe care o primeşte de la un ţăran rus.

La fel acum, la vederea foamei, a frigului şi a degradării a mii de oameni, am înţeles, nu numai cu mintea sau cu inima, ci cu sufletul însuşi că existenţa a zeci de mii de astfel de oameni în Moscova – în timp ce eu şi alte câteva mii ne îndopăm cu fripturi şi sturioni şi ne acoperim caii şi podelele cu brocarturi sau covoare – orice ar spune învăţaţii lumii despre necesitatea ei, este o crimă, şi una comisă nu o dată, ci zi după zi.[4]

De aceea, la sfârşitul vieţii, scriitorul va părăsi moşia Iasnaia Poliana, renunţând la viaţa de lux de până atunci. Boala, dar şi vârsta înaintată, de peste 80 de ani, îi vor aduce însă sfârşitul. Învăţăturile sale au rămas a se consolida în timp, îmbrăţişate de numeroşi adepţi, iar modelul său a fost multă vreme considerat unul emblematic, demn de urmat.

Viaţa lui Tolstoi pare a fi expresia fragilă a rezistenţei faţă de un lung şi dureros şir de obsesii: aceea a soţiei de a nu-şi pierde averea, a lui Certkov, prietenul său, care visează să gestioneze moştenirea sa literară, şi nu în ultimul rând una proprie lui, utopică însă în esenţa sa şi neconformă cu realităţile istorice de pretutindeni şi dintotdeauna: aceea privind sărăcia umană. De aceea poate a militat pentru ca lui Anafasiev, un tânăr rus ce răspândea afişe revoluţionare şi care încuraja pe străzi socialismul să îi fie aplicată pedeapsa minimă, scop în care s-a deplasat personal la locul procesului; de aceea a hotărât să-şi împartă averea săracilor, considerându-se direct responsabil pentru situaţia acestora. Fenomenul e însă unul cu mult mai complex, şi e aproape imposibil de crezut că în tipul de societate modernă el poate fi înlăturat în totalitate. Existenţa şi creaţia acestui mare scriitor rămân în continuare fascinante, iar mănunchiul de voci narative pus în scenă de Jay Parini reconstituie într-un mod captivant numeroasele nuanţe ce alcătuiesc portretul unuia dintre cei mai străluciţi scriitori pe care Rusia a reuşit a-i oferi lumii.

ultima gară jay pariniTitlu: Ultima gară
Titlu original: The Last Station
Autor: Jay Parini
Anul publicării: 1990
Editura: Humanitas
Anul traducerii: 2009
Traducător: Luana Schidu
Pagini: 283

Okian

Citiți și despre Război și pace de Lev Tolstoi.

O carte despre linişte şi valuri, despre calm şi tensiune, despre trăiri personale şi frământări istorice. Un roman ca o cronică subtilă a nostalgiei şi totodată a decadenţei unei societăţi şi apariţiei alteia. (Ana-Maria Anghelescu)


[1] dr. Makoviţki despre Sofia Andreevna, Ultima gară, Jay Parini, ed. Humanitas, 2009, p. 37
[2] op.cit, p. 114
[3] op.cit, Scrisoare către Piotr Melnikov, un muncitor din Baku, p. 23
[4] op.cit, p. 196

sursa foto