Primul Război Mondial a fost unul dintre cele mai crude extemporale ale umanității, ce a umplut numeroase pagini ale istoriei universale, oferind o nouă înfățișare lumii întregi.

Discutându-se despre acest eveniment, se pot trece rapid în revistă aspectele ce țin de istoria militară, politică, economică, dar, în esență, implicațiile sale au fost mult mai profunde, dat fiind că actorii principali au fost statele participante, prin oamenii aruncați direct în luptă – corpul militar. Motiv pentru care consider că este la fel de important a se stărui și asupra unei alte laturi a cataclismului, și anume – efectele psihologice și sociale exercitate asupra participanților direcți, dar și asupra civililor, în timpul și după eveniment. Unul dintre cei care se ocupă îndeaproape de aspectele menționate a fost scriitorul german – Erich Maria Remarque, în romanul Pe frontul de vest nimic nou.

Schimbarea raportului de forțe, prăbușirea concertului european, configurarea sistemului internațional, toate acestea sunt obiective vizate în cadrul analizei asupra importanței Primului Război Mondial. Însă pentru mulți dintre istoricii de azi, aceste concepte reprezintă fondul unei forme ce atunci lua naștere – războiul total sau războiul între națiuni. Dincolo de linia frontului, pe parcursul anilor 1914-1918, dar mai ales după această perioadă, Primul Război Mondial a schimbat radical lumea, creând  o disjuncție între generația războiului și generația antebelică, precum și o ruptură profundă între militari și civili, chiar în timpul evenimentului, ruptură generată mai ales de metamorfoza spirituală a celor care miroseau moarte, tresăreau doar la suferință și frică, își purtau amintirile lumii de ieri înfruntând-o pe cea de azi.

În romanul Pe frontul de vest nimic nou, prin intermediul personajului principal – Paul Baumer, Erich Maria Remarque conturează universul războiului prin ochii unui participant direct, ilustrând mai ales impactul psihologic pe care acesta l-a avut asupra soldaților, dar și schimbările provocate în însăși natura umană a celor din tranșee.

Erich Maria Remarque s-a născut la 22 mai 1898, la Osnabrȕck, fiind fiul unui legător de cărți. La 21 noiembrie 1916, a fost recrutat în batalionul de rezervă al Regimentului de infanterie 78 și trimis pe Frontul de Vest. Un an mai târziu, în 1917, Erich Maria Remarque a fost rănit la piciorul stâng, brațul drept și la gât de schijele unei grenade, urmând a fi spitalizat până în anul 1918. La data de 5 ianuarie 1919, a părăsit armata, renunțând la medalii și decorații.

Nici parcursul ulterior al prozatorului nu a fost mai ușor, date fiind dificultățile pe care le-a întâmpinat din partea naziștilor. Aceștia au ars romanul Pe frontul de vest nimic nou, cu a cărui orientare nu puteau fi de acord, retrăgându-i și cetățenia germană. Astfel, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial l-a obligat pe Remarque să se refugieze în Statele Unite ale Americii, de unde s-a mai întors abia după prăbușirea celui de-al III- lea Reich. Într-un interviu, prozatorul afirma:

Tema mea o constituia omul acestui veac, problema umanității […] Cartea aceasta nu vrea să fie niciun act de angajare, nici profesiune de credință. Vrea doar să înfățișeze o generație care a fost distrusă de război – chiar dacă a scăpat de obuzele lui. (Erich Maria Remarque)

Conturând elemente precum adversitatea față de război, integrarea generației pierdute în viața socială, apărarea demnității umane împotriva forțelor care vor să o alieneze, romanul Pe frontul de vest nimic nou este apreciat a se încadra în tradiția umanist fascistă a literaturii germane.

Unul dintre aspectele cele mai importante ilustrate în roman este viziunea asupra soldatului, semnificațiile pe care le căpăta acest statut. Astfel, în Primul Război Mondial, soldatul a învățat că trebuie să fie pregătit în orice clipă să ucidă și să moară. Această disponibilitate avea menirea de a-l înnobila pe acesta în ochii celorlalți camarazi, înălțând meseria sa asupra tuturor celorlalte profesii, concepție ce avea să se transforme în fundamentul cultural al războaielor europene pe tot parcursul secolului al XX-lea. Apropierea soldatului de moarte se încadra într-un sistem de interpretare și într-unul social complex și în același timp exclusivist.[1]

Viziunea similară celei mai sus menționate se reflectă la fel de bine și în Pe frontul de vest nimic nou, în monologurile interioare ale personajului-narator Paul Baumer, atunci când el reflectează asupra morții, văzând ceea ce se petrecea în jurul său:

Primul foc de baraj ne-a arătat eroarea noastră și sub el s-a prăbușit întreaga concepție de viață, învățată de la ei […] Deocamdată tot ce știm este că ne-am sălbăticit în chip neobișnuit și tristător, deși nici măcar triști nu mai știm să fim uneori. Când ai văzut atâția morți nu mai poți înțelege o asemenea revărsare de durere pentru unul singur.

Pe de altă parte, atrage atenția brutalizarea halucinantă pe care începea să o cunoască războiul, modificările rapide, neobișnuite în modul de a lupta împotriva adversarului. Astfel, Primul Război Mondial a fost resimțit de soldații de pe front ca o dezorientare fundamentală. Problema consta în faptul că soldații nu fuseseră pregătiți pentru toate metodele de distrugere utilizate pe parcursul întregii conflagrații mondiale: câmpurile cu sârmă ghimpată, rafalele de mitralieră, gropile de noroi, gazele toxice. Din acest motiv, ei percepeau conflictul ca pe o dezordine morală, psihică și fizică, în care ființa umană nu își mai avea propria individualitate, confundându-se în hazardul de pe front. Cele mai bune dovezi în acest sens sunt scrisorile și jurnalele de pe front, acestea atestând puternice reacții emoționale și fizice provocate de numărul mare de morți și răniți.

Impactul psihologic se reflectă și în scrierea lui Erich Maria Remarque, prin intermediul tuturor pasajelor de oroare conturate de Paul Baumer:

Pentru mine, frontul e o vâltoare halucinantă. Chiar când ești departe de centrul ei, în ape liniștite, îi simți puterea aspiratoare ce te atrage, încet, inevitabil, fără putere de împotrivire. […] Nu mai avem niciun simțământ unii pentru alții, aproape că nu ne mai recunoaștem când vreunul trece în carne și oase pe dinaintea privirii noastre rătăcite . Suntem niște morți nesimțitori care, datorită unei scamatorii, ai unei magii periculoase , mai pot alerga și ucide.

De asemenea, Erich Maria Remarque pune un mare accent pe dezumanizarea soldaților sub efectul iremediabil al războiului, precum și dificultatea reintegrării lor sociale la finalul acestuia. Personajul Paul Baumer este reprezentativ pentru această viziune, date fiind parcursul său și neliniștile spirituale pe care le are – lungile momente de melancolie față de trecut, teama neputinței de a reveni la normalitate după experiența belicoasă pe care o are. Sunt transformări pe care soldații nu le resimt de la început, deoarece nu au timp să o facă, fiind total angrenați în conflict. Paul Baumer observă o înstrăinare stranie față de vechile sale valori, față de vârsta și familia sa. Acesta este momentul în care realizează neputința în fața a ceea ce se petrece cu el, dar și incapacitatea de a se mai întoarce la vechiul el.

Războiul ne-a stricat. Nu mai suntem buni de nimic […] Are dreptate. Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem sa cucerim lumea. Suntem niște fugari. Fugim de noi înșine. De viața noastră. Am avut 18 ani , am început să îndrăgim lumea și viața – și a trebuit să tragem cu pușca în ele. Primul obuz care a explodat ne-a lovit drept în inimă. Suntem izolați de activitate, de năzuințe, de progres. Nu mai credem în ele, credem în război […] Aș dori să simt din nou extazul mut, impulsul acela violent și nedefinit, ca odinioară când mă apropiam de cărțile mele. Aș dori ca vântul dorințelor , care ne desprindea de spinările colorate ale cărților, să mă cuprindă din nou, să topească blocul greu și amorf de plumb ce zace undeva în străfundurile mele și să-mi trezească din nou nerăbdarea viitorului, bucuria înaripată pentru lumea gândirii – să-mi redea pierduta sete de acțiune a tinereții.

La finalul romanului, Erich Maria Remarque prezintă o lume distrusă de războiul total, din toate punctele de vedere, o lume ce respira cu mare dificultate încă praful de pușcă. Deznădejde, deziluzie, dezorientare, tristețe, moarte, acestea sunt cuvintele ce caracterizau cu exactitate lumea finalului Primului Război Mondial. Paul Baumer se vede pus în fața unui fapt pe care nu știa cum ar fi trebuit să îl resimtă – sfârșitul evenimentului ce îi măcinase emoțiile, convingerile timp de mulți ani. Își pierduse toți camarazii de pe front, rămăseseră doar el și o altă lume decât cea pe care o cunoscuse.

pe-frontul-de-vest-nimic-nou Titlu: Pe frontul de vest nimic nou
Autor: Erich Maria Remarque
Anul apariției: 1929
Editură: Polirom
Pagini: 256

Elefant Libris Okian

sursa foto 1, 2

[1] Ute Frevert, H.-G. Haupt, Omul secolului XX, Ed. Polirom, București, 2002, p. 297