La cinci minute de Piața Romană, pe strada Eremia Grigorescu, se află unul dintre locurile de recomandat prietenilor, Point, un nou teatru independent, spațiu pentru expoziții și instalații de artă, un hub de creație, și nu în ultimul rând, un loc unde se poate bea o cafea într-o  atmosferă minimalist-urbană. Aici am întâlnit-o pe Simona, director artistic al Point, actriță de meserie, un om care crede cu tărie în viitorul teatrului independent.

Cum s-a născut proiectul Point?

Point a apărut din dorința proprietarului de a face ceva în zona artistică. Am schimbat mai multe idei, ne-am sfătuit… Pornisem de la ideea de a face o sală de teatru independent în care să se întâmple lucuri noi, fresh, pentru oameni ca noi. Ceea ce ne-ar fi plăcut nouă să vedem. Apoi am găsit clădirea asta minunată, care a fost renovată foarte frumos de arhitecții de la LAMA și având atât de mult spațiu ne-am gândit că putem face mai multe lucruri și atunci am început să organizăm expoziții, proiecții de film, brunch-uri tematice și lansări de carte, reviste. Planurile sunt foarte mari. Momentan partea de teatru este cea mai importantă pentru noi deoarece cu asta ne ocupăm și eu și managerul, Cristina Florea, și la asta ne pricepem cel mai bine. Din fericire o avem și pe Alina Bucur, care este expertă pe zona de arte vizuale și PR.

Când nu există cartea pe care vrei să o citești, scrie-o tu.

Exact. Și ne-am dorit să avem aici spectacole precum Hedwig and The Angry Inch, care nu știu în ce alt spațiu din București s-ar potrivi. Tot timpul ma gândesc că publicul e conservator, dar cum altfel îl vei schimba dacă nu încerci măcar. Și s-ar putea să nu funcționeze și riscul este foarte mare pentru noi aici, pentru că am încercat să luăm și artiști tineri, să aducem alți oameni în prim-plan și ar fi drăguț să construim un loc în care publicul să vină pentru a vedea lucruri noi, spectacole noi, texte noi. Sunt convinsă că oamenii sunt curioși să vadă aceste lucruri, dar trebuie să știe unde le pot găsi.

Cum crezi că va evolua teatrul independent?

Eu cred foarte mult în teatrul independent. Mi se pare că de aici poate veni schimbarea pe care o tot așteptăm. Sunt din ce în ce mai multe spații și în București și în țară, din ce în ce mai multe asociații și organizații care se ocupă de teatrul independent, unde, cred eu, proiectele se nasc în mod organic din dorința oamenilor de a se exprima artistic. Există deja și Rețeaua Teatrelor Independente, un proiect care sper să se dezvolte și să devină mai vizibil.

Bazele sunt și lucrurile cresc frumos, cel puțin la întâlnirea de la Cluj cu toți reprezentanții teatrului independent am întâlnit oameni foarte OK, care într-un fel sau altul trag în aceeași direcție. Sigur, din punct de vedere estetic sunt diferențe, unii fac un anumit gen de teatru, alții merg spre zona mai performativă, teatru documentar sau social, dar important e că aceste organizații există și produc o schimbare pozitivă în peisajul actual.

Oamenii trebuie să învețe si să plătească bilet, iar prețul fair al unui bilet în teatrul independent nu este 10-20 de lei, pentru că este teatru nesubvenționat de stat, nu există nici măcar o intenție în sensul acesta. Mi se pare logic să fie un preț mai mare, pentru că independenții își asumă mai multe riscuri, tocmai din dorința de a face lucruri noi, iar aceste demersuri trebuie susținute și încurajate. Independenții își asumă riscul de a avea sau nu public, muncesc si investesc foarte mult. Ca artist îți dorești să te provoci pe tine, pe colegi și pe spectatori cu lucruri pe care le consideri relevante acum si aici.

Cum altfel să creștem

Tot timpul vor fi nume și actori cunoscuți și sigur că oamenii vor să vadă anumiți actori pe care îi iubesc și înțeleg asta, dar în același timp ar fi bine să aibă și curiozitatea să descopere oameni noi. Sunt foarte, foarte, foarte mulți artiști tineri foarte buni. Există riscul foarte mare pentru actorii tineri să se deprofesionalizeze pentru că nu au unde să joace. Mie personal mi-a luat foarte mult timp să mă dezmeticesc după terminarea facultății și să-mi dau seama că nu trebuie să aștept nimic și că trebuie să fac eu, să învăț să scriu proiecte, să caut oameni cu care să lucrez și să facem ce ne place. Mi se pare mult mai bine, mai autentic și mai personal să faci proiecte cu oamenii din jurul tău care cred în aceleași lucruri ca și tine.

În ultimii ani s-au întâmplat destul de multe lucruri. De exemplu, tangaProject și Centrul Replika unde se merge pe zona socială. Se nasc lucruri foarte bune. Se întâmplă greu, foarte greu, dar se întâmplă, și pentru fiecare bucățică pe care o realizezi, pentru fiecare proiect e o muncă enormă, pentru fiecare pas câștigat (care e un pas atât de mic) efortul e incredibil. Ai impresia că totul e împotriva ta și, de multe ori, proiecte foarte valoroase se nasc chiar în ciuda unui sistem care nu este foarte prietenos cu tinerii. Spectacolele clasice cu nume mari se vând oricum. Oamenii vor să vadă actorii mari și spectacole mari. Foarte bine, dar să încurajăm și inovația.

Merită să te mai implici în proiecte de teatru independent atunci?

Merită. Ar merita mai mult în momentul în care aș simți că se produce și o schimbare în mentalitate. Este important ca oamenii să vină să vadă un spectacol, o expoziție, un film și pentru că sunt interesați de un subiect, de subiectul actului artistic oricare ar fi el, nu pentru că vor să-l vadă pe X sau pe Y. Este nevoie cumva de schimbarea mentalității în acest sens.

Mi se pare că la Point se conturează un public dornic de nou și de schimbare. Mi-a plăcut foarte mult premiera spectacolului Hedwing and The Angry Inch. Mi-a plăcut atmosfera, oamenii. Erau oameni ca noi, nu am văzut nicio diferență între artiștii și oamenii din sală.

simona cuciureanu_Ionut Comsa

Spectacolul Orfani de Dennis Kelly, r. Elena Morar,  Teatrul ACT Bucuresti | Photo credit: Ionut Comsa

Ce ți-ai dori de la publicul Point?

Sper ca publicul să fie mai deschis la nou. Oamenii care au ajuns până acum la Point sunt oamenii care vor să experimenteze. Cumva, eu îmi asum un risc făcând niște proiecte poate tabu prin subiectul lor și mi se pare extraordinar că și ei își asumă riscul să vină să vadă artiști de care poate nu prea au auzit sau au auzit mai puțin.

Cum a pornit dragostea ta pentru teatru?

Știu că nu par, dar sunt o personă introvertită, comunic foarte greu. Câteodată sunt așa de emoționată că devin incoerentă, nu îmi pot pune gândurile în ordine. Știu că nu pare, și mai ales oamenii care m-au văzut jucând cred că am multă încredere în mine, iar eu de fapt tremur pe interior. Mi s-a părut interesant, mă gândeam că e o modalitate prin care poți să trăiești mai multe vieți și să fii în mai multe feluri. Acum afirmatia asta mi se pare un clișeu. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa, sunt mult mai complexe și mai delicate. E o muncă continuă. Nu joc foarte mult, am muncit pe mai multe paliere, dar trebuie să lucrezi constant la tine, să descoperi lucruri despre tine pentru că vrând nevrând trebuie să știi cam cine ești. Eu încă caut. Dar trebuie să știi cam cum ești tu să știi bine „materialul” pe care îl folosești. Așa că e bine să fii foarte limpede ca să poți „să pui pe tine”, să construiești personaje și situații pornind concret de la personalitatea ta și prin instinctul tău.

Mi s-a întâmplat să rămân cu ticuri de la personaje sau sa le aduc pe ale mele în scenă. Depinde de rol, dar parcă rămâi mereu cu ceva, nu ai cum altfel. În spectacolul Orfani, un spectacol foarte dur, eu practic îmi negociam copilul nenăscut la un moment dat, și era crud. Pur și simplu stăteam și mă uitam foarte rece și în momentul acela încercam să înțeleg de ce personajul meu a luat decizia respectivă și am încercat să îmi asum și că vreau să omor pe cineva, și că iubesc pe cineva și lucrurile se mișcă în tine, nu e o „poezie” învățată pe de rost care o zici și trece fără să lase urme.

Oamenii care fac meseria asta bine se consumă foarte mult. Știu că și ăsta e un clișeu, dar asta e. La fiecare spectacol trăiești un amestec de sentimente și treci prin multe stări, emoție, trac, apoi intervine adrenalina și ai intrat și pentru un moment nu mai știi de nimic. Dar după ce ai intrat în scenă nu ai ce să faci, trebuie să mergi până la capăt. Devii super om.

Cum a fost experiența din Warrior Queen Boudica și alte filme în care ai jucat?

Am făcut multe documentare și câteva seriale. Am terminat facultatea și am încercat să fac ce făceau toți. Nu ne-a pregătit nimeni pentru ce avea să se întâmple după. Profesorii ne spuneau mereu că va fi greu, ei încercau să ne pregătească cumva, dar pregătirea ar fi trebuit să fie una concretă. 4 ani de facultate, 2 de master și 2 de doctorat și în continuare nu mă simt pregătită. Nu aș da vina numai pe școală, chiar dacă ar putea fi mult mai bună. M-am dus la o grămadă de workshopuri pentru că mereu am avut senzația că nu sunt destul de sigură pe mine, până m-am împăcat cu ideea că nu voi fi niciodată. Mai bine mă arunc în lucru, risc și învăț făcând.

Îmi place mult și filmul și mi-aș dori să lucrez mai mult, dar după cum știm toți, se fac destul de puține filme la noi. Eu am lucrat mai mult cu străini. Nu prea am avut succes la castingurile pentru filmele românești. Sper și cred că și aici se vor produce niște schimbăriși sunt optimistă când mă gândesc la succesele filmelor românești din ultimii ani.

Cât de importanți sunt scriitorii clasici în formarea actorului contemporan?

Sunt importanți. Nu te întâlnești des cu partituri serioase, atât de complexe. Făcând atât de mult în școală, tot timpul am căutat texte noi, sau în cazul textelor clasice, ele să fie reinterpretate. E bine să existe și operele acelea în forma clasică, dar în zona independentă și underground e mai ofertant ca oamenii să se joace și să rescrie, să adapteze.

simona cuciureanu

Photo credit: Ina Ionescu

Ce ai schimba în viața culturală românească

Mentalitatea. Încurajarea zonei independente, pentru că, în general, aici se întâmplă lucrurile inovatoare și curajoase. Și să înțeleagă oamenii că trebuie să plătească bilet. Totul costă, de la curent la aparatură. Să învețe să plătească pentru artă și artiști, acesta e modul cel mai simplu prin care poți să susții. Este o muncă continuă. Chiar dacă joci în trei spectacole, citești tot timpul, te gândești, lucrezi la personaj, la un scenariu, la o adaptare, scrii un proiect, creezi. Nu e doar ora aia și jumătate când joci efectiv, spectacolul se face într-un an de zile. Până găsești text, traducere, fonduri, spațiu de repetiții și spectacol, apoi repetițiile propriu-zise, producție, promovare..… Nu vii, intri în „pielea personajului” și la revedere.

Noi, la Point, încercăm să facem lucruri cât mai in the line cu ce se întâmplă în vest, în măsura în care putem. Vrem lucruri fresh. Vrem și texte scrise aici, trebuie încurajată mult zona aceasta și proiectele tip devised, se poate naște ceva foarte frumos și autentic când o echipa lucrează împreună pornind de la o temă.