de Andreea Ciucă

Desert Flower (2009, r. Sherry Horman), un adevăr mut – care totuşi ţipă – despre diferenţele de trai dintre Africa şi lumea Occidentală.

Dacă ai sta o clipă în loc şi te-ai gândi la tot ce te înconjoară, la toate continentele, la toate popoarele, la toţi oamenii, la toate buzele ce se mişcă prea repede ca să înţelegi vreun cuvânt, la toţi ochii care privesc în gol, la toate mâinile ce caută prin gunoaie după mâncare, la toate tălpile pline de sânge, la toate tradiţiile ştiute şi neştiute, la tot curajul care luptă să schimbe ceva, ai mai crede că Universul e atât de blând şi de naiv?

Desert Flower (2009, r. Sherry Horman) e filmul care mi-a ţipat în urechi, e filmul care m-a făcut să tremur şi care m-a trezit la realitate. Acesta a câştigat Premiul publicului – Cel mai bun film european – San Sebastián 2009. A fost nominalizat pentru German Film Critics Association Awards 2010 şi pentru German Film Awards 2010.

Iniţial, n-am ştiut nimic din tot ceea ce aveam să aflu pe parcursul celor 124 de minute. Nu am crezut că un scenariu bine gândit amestecat cu o poveste reală poate să mă lase fără suflu.

Filmul este bazat pe fapte reale şi inspirat din cartea cu acelaşi nume a modelului internaţional Waris Dirie, femeia care a renunţat la cariera sa şi a devenit Ambasador al Naţiunilor Unite, femeia care a luptat împotriva tradiţiilor barbare din Africa, fiind marcată de mutilarea genitală pe care a suferit-o când avea trei ani. Desert Flower arată că nu avem habar de multe tragedii care au loc în fiecare secundă, demonstrează că adevărul e unul crud, motiv pentru care rămâne atât de bine păzit, îngropat în nisipul deşertului.

Cadrul de deschidere al filmului e unul remarcabil. Fetiţa somaleză ridică mielul nou-născut, stând involuntar în poziţie ginecologică, prefigurare a dramei ce se va contura ulterior. Waris (floarea deşertului) luptă pentru supravieţuire, rabdă de foame, dar găseşte puterea să fugă de acasă la vârsta de 13 ani, dorind să scape din faţa unei căsătorii forţate.

Ajunge în Londra, trăieşte pe străzi, neputând de cele mai multe ori să comunice cu oamenii de lângă ea, pentru că nu cunoaşte limba engleză. Dar apare o urmă de speranţă atunci când o întâlneşte pe Marilyn (Sally Hawkins). Aceasta o ajută să-şi găsească o slujbă, unde este descoperită de fotograful Terry Donaldson (Timothy Spall).

Desert Flower prezintă o prietenie frumoasă, un drum spre celebritate, curajul ivit în urma unei traume, un început presărat cu obstacole, mai ales în momentul în care Waris (Liya Kebede) află că i-a expirat paşaportul, o falsă căsătorie care o salvează din faţa unei deportări nedorite, un adevăr mut – care totuşi ţipă – despre diferenţele de trai dintre Africa şi lumea Occidentală.

Unul dintre cele mai emoţionante momente ale filmului este acela când recepţionera hotelului unde stă Marilyn îi permite lui Waris să rămână o noapte, iar aceasta, în semn de mulţumire, îi sărută mâna, spunându-i „mama”.

Finalul filmului a fost pentru mine ca o palmă, pentru că Waris apare în faţa unui public format din oamenii care au descopertit-o în urma publicării unui interviu în care aceasta oferise detalii despre ziua care i-a schimbat viaţa, ziua în care a fost mutilată. Waris vorbeşte cât se poate de sincer despre Africa, pe care o va iubi mereu, chiar dacă acolo nu există un trai extrem de bun. Ea reuşeşte să pună accentul pe consecinţele circumciziei, un ritual periculos, desfășurat fără antibiotice sau anestezie, în urma căruia a reuşit să supravieţuiască în mod miraculos, fiind singura fiică din familia sa care a făcut faţă unei astfel de cruzimi.

Am rămas şocată când am aflat că încă se mai practică mutilarea genitală. Şi nu doar pe continentul african. Chiar şi în țări asiatice, în Europa și SUA. Mutilarea este o practică cultural-tradiţională care are loc în peste 40 de ţări, fiecare grup de practicanţi având propriile sale metode specifice, folosind obiecte precum cuțite, lame sau sticlă. Mutilarea genitală este adânc înrădăcinată în credinţele populare, fiind mai veche decât iudaismul, islamismul sau religiile creştine, şi este practicată de către adepţii unor religii animiste, creştine sau musulmane, precum şi de către agnostici. Nici Biblia şi nici Coranul nu recomandă mutilarea genitală feminină, deşi se presupune că această practică ar fi un element al credinţei. Întrebarea care rămâne după toate acestea este: oare aici vorbim despre tradiţie sau demenţă?

Desert Flower îndeamnă la o lume mai bună, arătând mai bine realitatea și cruzimea cu care mulţi oameni îşi supun apropiaţii la un astfel de chin.

I love my mother. I love my family and I love Africa. For over 3000 years, the family truly believes that the daughter who is not circumcised is not clean because what exists between our legs is unclean. So it must be removed and sealed up, as proof of virginity and virtue. In the wedding night, the husband takes a blade or a knife and cuts it open before he forces himself into his bride. An uncircumcised girl cannot marry. Consequently, she is expelled from her village and put on the same level as a whore. This practice continues even though it is not written in the Koran. It is accepted that as a result of this mutilation women are sick mentally and physically for the rest of their lives. The same women who are the backbone of Africa. I survived but my two sisters didn’t. Sophia bled to death after being mutilated, and Amina died in childbirth with the baby in her belly. How much stronger would our continent be if the senseless ritual were abolished? There is a proverb in my country: ‘The last camel in line walks as quickly as the first.’ Whatever happens to the least of us has an effect on all of us. When I was a child, I said I do not want to be a woman. Why, when it is so painful and so unhappy? But now that I’m grown, I’m proud to be who I am. But, for the sake of all of us, let us try and change what it means to be a woman. [Găsiți traducerea în limba română în nota 1]


[1] Îmi iubesc mama. Îmi iubesc familia şi iubesc Africa. De peste 3000 de ani, familia crede cu adevărat că fata care nu este circumcisă nu este curată pentru că ce există între picioarele noastre este murdar. Aşa că trebuie îndepărtat şi sigilat, ca dovadă a virginităţii şi a virtuţii. În noaptea nunţii, soţul ia o lamă sau un cuţit şi o taie înainte să pătrundă cu forța în mireasa sa. O fată necircumcisă nu se poate mărita. În consecință, ea este exilată din satul său şi pusă la acelaşi nivel cu o prostituată. Această practică continuă chiar dacă nu este scrisă în Coran. Este acceptat faptul că drept rezultat al acestei mutilări, femeile sunt bolnave psihic şi fizic pentru tot restul vieţilor lor. Aceleaşi femei care sunt stâlpul Africii. Eu am supravieţuit, dar cele două surori ale mele nu. Sophia a sângerat până la moarte după ce a fost mutilată şi Amina a murit la naştere cu copilul în pântecul său. Cu cât ar fi mai puternic continentul nostru dacă acest ritual irațional ar fi abolit? Există un proverb în ţara mea: ,,Ultima cămilă din linie merge la fel de repede ca prima”. Orice se întâmplă cu cel mai mărunt dintre noi are un efect asupra tuturor. Când eram copil, am spus că nu vreau să fiu femeie. De ce, când este atât de dureros şi de nefericit? Dar acum că am crescut, sunt mândră de cine sunt. Dar, pentru binele tuturor, haideți să încercăm să schimbăm ce înseamnă să fii femeie. [tr.n.]

sursa foto