Să vorbesc despre emoția întâlnirii directe cu Tudor Gheorghe, după ce muzica lui mi-a născut emoții în primăveri de om timpuriu, este o întoarcere în copilărie, în „inima vârstelor”.

Într-o sală mică de fostă grădiniță, cu ziduri groase, vechi, ca o căsuță de turtă dulce, acolo au înnebunit prima oară salcâmii. Și era chiar primăvară. Desenam și pictam pe sticlă, lemn și pe orice hârtie prindeam… crengi în floare, rândunici, icoane, gândaci, gărgărițe, furnici – natura vie, eternă. Eram în clasa a III-a, când, în afară de ceea ce ascultam pe acasă – discuri ori casete de-ale părinților –, mi-era dat să mă bucur de muzică, ca o gură de aer proaspăt, pornită vinerea după-amiază, după ore, de cineva care știa să vadă sclipirea din noi (i.e. proful de la clubul de pictură, nene care semăna, nu întâmplător, cu taică-meu, și la chip, dar și la îndeletnicirile acestea artistice, căci ia ghiciți de la cine mi se trăgea talentul!). Atunci am învățat prima oară legătura dintre muzică și pictură. Cică: Ascultați și desenați ce auziți! Vreau să vă privesc muzica!. Mai târziu, la cenaclu, am învățat că și poezia e muzică, și încă ce nepământesc pot să-mi sune poeziile rostite pe acorduri de vioară ori de contrabas!

Târziu, într-o seară de început de martie, după 18 primăveri așezate pe discuri în care se roteau cuvintele ca-n clepsidre nisipurile, după multiple glasuri mici de rândunici, viorele și urzici, s-au reascuțit creioanele memoriei. Au desenat în memorie cu același glas și același chip de pe discul cu primăvara, au readus copilărie, gingășie, feerie. N-a fost nevoie nici să mai închid ochii ca să recuperez imagini… și din dorul călător, a rămas doar dorul dor, numai lacrimă și foc, dorul... Primăvară, unde ești? E acolo, în Sala Palatului cea imensă, în toată răceala acesteia; e în simfonia parcă nicicând stinsă.

Să vorbesc despre emoția întâlnirii directe cu Tudor Gheorghe, după ce muzica lui mi-a născut emoții în primăveri de om timpuriu, este o întoarcere în copilărie, în inima vârstelor. Muzica lui, topindu-se direct pe suflet, ca atunci când, murind de sete, simți fiecare picătură de apă cum se scurge-n tine, e întoarcere la poezie, dar nu orice revenire în ea, căci simți cum te topești tu în ea. Tudor Gheorghe și orchestra nu cântă doar la instrumente și voce, cântă la corzile sufletului. E mai mult decât muzică și sincretism între arte… el topește și contopește în suflet emoții, muzică, poezie, ca într-un soi de alchimie.

Dincolo de toate acestea, Primăvara simfonic e un imn continuu al primului anotimp însuși, cu mai multă bucurie și viață. S-a deschis cu bacovienele Note de primăvară, un poem care mai trădează din reminiscențele romantice ale poetului declarat simbolist, a continuat cu Mugur, mugurel, al lui Anton Pann, cântec fredonat și de pandurii lui Tudor Vladimirescu; a alunecat spre multe alte poeme pe note, pe care nimeni mai bine decât Tudor Gheorghe nu a știut să le aducă mai aproape de public (ale unor poeți mai puțin „popularizați”: Ioan Alexandru, Haralambie Leca, Păstorel Teodoreanu – frate al lui Ionel Teodoreanu –, Romulus Vulpescu). N-a lipsit binecunoscuta Antiprimăvară, pe versurile lui Adrian Păunescu, nici Rapsodii de primăvară, fredonat intens la școală și acasă pe vremea când poezia era încă despre inocență. N-a lipsit umorul fin, pur oltenesc, iar concertul a decurs asemenea unui spectacol de teatru reușit: Ca să-ți apropii publicul, trebuie să-i iei maul din prima, trebuie să intri în forță, să-l lovești tare de la primele cuvinte, ca un pumn, să-l lași apoi ușor, lin, să răsufle, să urci iarăși în forță și să cobori din nou ușor, ca apoi, spre final, să închei apoteotic, a spus artistul, parafrazând un mare regizor despre faptul că orice piesă de teatru bine pusă în scenă constă în trei acte esențiale, care n-au legătură, adesea, cu structura piesei în sine. Și așa a fost. După momentul Rapsodii ale lui Topîrceanu, „actul” de mijloc, actorul Tudor Gheorghe a știut cum să respecte această convenție pentru ca, în final, să ne anunțe că iar Au înnebunit salcâmii.

Alături de Orchestra Națională Radio, de Corul Madrigal și de dirijorul Marius Leonard Hristescu, cu care vocea artistului pare să fi fuzionat, Tudor Gheorghe a oferit un spectacol desăvârșit. Perfectă armonie între voci, instrumente, lovituri de degete, fluierături! Mă uitam la violonistul căruia-i curgea sudoarea și care nici n-ar fi clipit de teamă ca mâna să nu-i iasă din sincron. Cu un artist complet, concertul a fost, dincolo de muzică, o lecție de poezie românească, prin care, filă cu filă, muzicianul a știut să facă trecerea continuu, fără suspensii și cu harul de a crește, tot mai mult, interesul pentru învățătura fină. Străin de poezia românească, nu cred că cineva și-ar da seama ce a fost mai întâi: muzica-poezie sau poezia-muzică. În interpretarea lui Tudor Gheorghe, ai zice că poemele incluse în repertoriu au fost special scrise pentru a fi cântate astfel. Și, de altfel, muzica aceasta este proprie menestrelului dedicat anotimpurilor; fără el, poezia aceasta n-ar fi prins viață, n-ar fi fost nicicând „pictată” pe corzi de suflet, înțeleasă în profunzime, și, iată, reactualizată publicului. Și că Tudor Gheorghe cântă cu sufletul nu încape îndoială. Dincolo de voce, umezeala de pe ochi trădează. Și, cum Noica spunea despre opera lui Brâncuși că e atât de universală că înseși niște ființe extraterestre i-ar putea decripta înțelesul, cred cu tărie că și un străin de limba noastră ar putea trăi, cu aceeași intensitate, muzica lui Tudor Gheorghe. Și asta e, în fapt, să te ridici deasupra artei, să pătrunzi în universalitatea ei.

Concertul lui Tudor Gheorghe dedicat primăverii e primăvara însăși. E ca gura aceea de prospețime, cu soare și culoare, când nările simt pentru prima oară că s-a ieșit din iarnă. E ca mirosul acela de pământ reavăn, proaspăt, crud, atât de efemer, dar transformat, prin filtrele sufletului, în etern. E contrastul acela de culori reci și calde, păpădia solară stinsă-n violetul toporașilor și al viorelelor, acordul de vioară peste care picură roua poeziei pictate. Și, mai mult de-atât, e poezia în culori pictate pe blocuri de desen și bucăți de lemn de brad în casa de povești, de acum 18 primăveri, în care discul se învârtea voios în infinitul său de cerc. Primăvară, cui le lași?

sursa foto