Magna Charta Libertatum a fost scrisă acum 800 de ani, într-o vreme în care ideile moderne despre libertate nici nu existau. A fost, deci, o cartă de libertăți? Sau una de privilegii?

Our strong possession and our right for us.
King John
, William Shakespeare

În 1623 a fost publicată drama istorică scrisă de William Shakespeare: Regele Ioan.[1] Aceasta urmărește toate evenimentele importante din Anglia în perioada domniei lui Ioan Fără de Ţară[2], mai puţin semnarea Magnei Carta, pe 15 iunie.[3] Documentul a fost scris în 1215, într-o vreme în care ideile moderne despre libertate nici nu existau. În secolul al XIII-lea, atunci când regele acorda unui senior sau unui oraș un privilegiu, în limbajul timpului aceste privilegii se numeau „libertăți”. Pentru generaţiile următoare, Magna Carta a căpătat un sens modern, a devenit o „Cartă a libertăţilor engleze” şi fiecare rege până în secolul al XV-lea a jurat să respecte acest text. Apoi a fost dat uitării sub dinastia Tudor, pentru a reapărea ca o contrapondere a dreptului divin în timpul domniei lui Iacob I. În vremea lui Ioan fără de Ţară a fost atât de puţin popular încât nici nu a fost tradus în engleză înainte de secolul al XVI-lea. Acest lucru s-a întâmplat pentru că documentul a avut o anumită însemnătate doar de la o epocă istorică la alta, fiind (re)descoperit şi (re)interpretat în funcţie de contextul istoric. În vremea parlamentelor eduardiene, a fost centru al gândirii politice, apoi a urmat o perioadă de uitare, după care a ajuns să fie readus în discuţie de către jurişti în vremea lui Iacob I.[4] În ce măsură a fost important pentru cei de la 1215? În secolele XVIII-XIX, Magna Carta a fost considerată piatra de temelie a ordinii constituţionale din Anglia, dar probabil că această ipoteză a apărut dintr-o cunoaştere destul de precară a gândirii medievale, a limbajului din acea perioadă şi, nu în ultimul rând, din raţiunile ideologice ale celui care a scris despre importanța documentului.

Așadar, Magna Charta Libertatum (Marea Cartă a Libertăților) este o cartă despre libertăți, dar în Evul Mediu conceptul de libertăţi se referea, de fapt, la privilegii.

Anglia a început să se dezvolte ca monarhie feudală mai ales după moartea lui Henric I, în 1135, când fiica sa, Mathilde, s-a căsătorit cu Geoffrey al V-lea de Anjou (1113-1151), supranumit Plantagenet. Fiul celor doi, Henric al II-lea, a devenit rege în 1154 și stăpânea vaste domenii în Franța, cum ar fi Normandia, Anjou, Poitou, Guyenne. Ioan fără de Țară sau Ioan Plantagenetul a fost al patrulea fiu a lui Henric al II-lea și al soției sale, Aliénor d’Aquitaine (1122-1204), și a devenit rege al Angliei după decesul tuturor fraților săi: Henric cel Tânăr în 1183, Geoffroy în 1186 și Richard Inimă de Leu în 1199.

Ioan nu era pregătit să fie rege, iar acest lucru a dus la o serie de greșeli ce a nemulțumit populația, acesta risipind moștenirea teritorială pe care o primise de la tatăl său. În primul rând, a dorit să se căsătorească cu Isabelle d’Angoulême care era promisă deja lui Hugues de Lusignan. În urma plângerii pe care cel din urmă a făcut-o în fața regelui Filip August, Ioan a pierdut toate feudele de pe continent. Regele a dat dovadă și de o cruzime de neimaginat când a pus la cale asasinarea lui Arthur de Bretagne, nepotul care putea să-i revendice tronul. Ca și cum nu ar fi pierdut suficiente teritorii, a intrat în conflict cu arhiepiscopul de Canterbury. Din această cauză, papa Inocențiu al III-lea a interzis săvârșirea tainelor sfinte în bisericile din Anglia, ca în cele din urmă să-l excomunice pe Ioan. Dat fiind acest context, în 1213 Ioan fără de Țară s-a văzut nevoit să se declare vasalul Sfântului Scaun. Un conflict cu baronii devenea astfel de neocolit, iar soluția pentru a-și păstra tronul a fost Magna Carta.

magna cartha libertatum 1215Acest document nu a fost totuși atât de inovator pe cât ar vrea istoricii să creadă. În 1213, arhiepiscopul de Langton i-a adunat pe baroni și le-a așezat în față vechea cartă a lui Henric I, care garanta respectarea privilegiilor și a cutumelor, iar baronii au hotărât că vor cădea la pace cu regele doar dacă acesta avea să jure să respecte carta. Vechile „libertăți” erau pe placul tuturor, senori sau vasali, iar regele nu a avut de ales.

La 15 iunie 1215, Regele Ioan s-a întâlnit cu baronii pe pajiștea de la Runnymede, între Staines și Windsor, unde a fost semnată Magna Charta Libertatum.

Dat de mâna noastră pe pajiştea numită Runnymede, între Staines și Windsor, în a cincisprezecea zi din iunie, în al şaptesprezecelea an al domniei noastre.[5]

Prin Magna Carta, regele Ioan s-a obligat să nu ocupe domeniile bisericii și să nu se implice în alegerile din cadrul lor, să nu încalce privilegiile oraşelor, să nu ceară sarcini de orice natură în afara celor obişnuite. Carta era, până la urmă, una de garantare a privilegiilor oamenilor liberi, în general, şi cu precădere ale nobililor bisericii şi oraşelor. Cu alte cuvinte, prevedea, în linii mari, limitarea puterii regale. Nu a inovat cu nimic, ci a menţinut şi consolidat poziţia stărilor sociale privilegiate ale societăţii engleze medievale.

Deşi a semnat, regele nu a dorit cu niciun chip să respecte textul şi a cerut ajutorul Papei care nu uitase însă conflictul din trecut. Regele Ioan a rămas fără de Ţară şi, pentru că moştenitorul său nu se născuse când s-a întâmplat acest lucru, tronul Angliei a revenit lui Ludovic al Franţei care a debarcat în Kent în 1216 şi, susţinut de baronii englezi, l-a alungat pe Ioan. Acesta din urmă a murit din cauza unei indigestii, în urma unui exces de piersici şi de cidru, la 19 octombrie 1216. Istoricii totuși își aduc aminte de el la 800 de ani de la semnarea documentului Magna Charta Libertatum. Și rămâne întrebarea: Este Magna Charta o cartă de privilegii sau de libertăți? Aș spune că este o cartă despre „libertățile” din Evul Mediu. Dar istoricii vorbesc despre ele astăzi în termen de „privilegii”, tocmai pentru a face o diferență clară între gândirea medievală și cea modernă sau contemporană.

Bibliografie:

André Maurois, Istoria Angliei. Volumul I, Bucureşti, Editura Politică, 1970.
Jacques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
Marian Coman, Dominium şi Ecclesia în Occidentul medieval. Crestomaţie de istorie medie universală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.
Radu Manolescu, Istoria Evului Mediu, vol. I: Europa apuseană, partea I: Secolele V-XV, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1993.
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 2: De la Imperiul Roman la Europa (secolele V-XIV) , Iaşi, Editura Institutul European, 1997.

*Pentru acest articol am consultat traducerea Magnei Charta făcută de Marian Coman în Dominium şi Ecclesia în Occidentul medieval. Crestomaţie de istorie medie universală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, pp. 126-133. Versiunea în latină şi în engleză a documentului poate fi consultată aici (accesată pe 28.05.2015).


[1] Titlu original: The Life and Death of King John.
[2] Ioan era încă minor când a murit tatăl său și a trebuit să aștepte ceva timp până să intre în posesia unor domenii, de aici și numele de Ioan fără de Țară.
[3] Magna Charta Libertatum (latină), The Great Charter (engleză), Marea Cartă a Libertăților (română); forme scurte: Magna Charta sau Magna Carta.
[4] Marian Coman, Dominium şi Ecclesia în Occidentul medieval. Crestomaţie de istorie medie universală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 138 (nota 38).
[5] Ibidem, p. 133.

sursa foto 1, 2