Cu Mario Barangea, lector la Fundaţia Calea Victoriei, pasionat de filosofie şi studii religioase, am stat de vorbă despre esenţa umană şi timpul parcă s-a oprit în loc.
Mi-am croit cu greu drum prin zăpezile bucureştene spre sediul Fundaţiei Calea Victoriei. Nu sunt un mare fan al iernii, iar drumul printre sloiurile de pe străzi îmi provoacă de multe ori stări de panică. Era totuşi o după-amiază luminoasă de vineri, soarele strălucea frumos, iar asta îmi dădea energie pentru întâlnirea pe care o aşteptam de la începutul săptămânii.
Ajunsă la Fundaţie, l-am zărit pe Mario. Stătea liniştit de vorbă cu cineva. Încă părea surprins că vreau să îi iau un interviu, deşi a mai făcut asta de câteva ori. Discuţia s-a legat firesc, într-o sală a cărei fereastră dădea în grădina de unde se mai auzea ocazional un lătrat de câine sau un ciripit al unei vrăbii rătăcite. Cadrul ideal pentru a sta la poveşti despre filosofie, religie şi esenţa umană.
Mario Barangea este un om care m-a impresionat din prima clipă cu modestia şi calmul lui. A studiat filosofie, studii religioase, iar în prezent este lector la Fundaţia Calea Victoriei unde ţine ateliere de scriere creativă, de istorii şi idei filosofice şi religioase. Nu e un om agitat şi, descoperind că a făcut armata în Târgu-Jiul meu, îmi povestea nu de instrucţie sau de petreceri, ci de plimbările şi contemplările pe malul Jiului. La finalul discuţiei, Mario m-a privit surprins, crezând că vorbisem doar pentru a crea o legătură, nu pentru un interviu propriu-zis. Înseamnă că mi-a reuşit încercarea de a ţese o poveste şi de a face timpul să se oprească?
Am citit despre tine că ești foarte atașat de copilăria petrecută cu bunicii tăi, într-un București din alte timpuri. Spune-ne o întâmplare care a marcat această perioadă.
Sunt foarte multe amintiri. Dar una specială este cea cu bunicul meu, care îmi construise o plasă pentru prins fluturi. Mergeam în Herăstrău și prindeam fluturi, mici și albaștri – țin minte și acum –, și mergeam pe pietrișul ăla de acolo… Acum nu mai văd copii făcând asta, nu mai văd copii afară, în spatele blocului, e pustiu. Mereu mă întrebam unde sunt copiii, dar am aflat după aceea. Am acceptat să fac și cursuri de filosofie cu copii. Aici i-am întrebat cum se joacă şi mi-au răspuns mirați că se joacă pe tabletă. Când i-am întrebat ce vor de la Moș Crăciun, mi-au spus că vor nu știu ce smartphone – nu știu, pentru că nu mă pricep la chestii din astea. Mă uitam la ei: copii, ca orice copii, dar s-au schimbat foarte mult. Și atunci când am vreo amintire din asta cu prinsul fluturilor cu plasa făcută de bunicul, mă gândesc că e din alt secol. Propriu-zis e din alt secol, dar totuși… prea repede. S-au mărit vitezele, despre asta e vorba. Și atunci eu ce fac în cursurile astea? Încetinesc ritmurile. De aceea am ales să vorbesc despre filosofie, religie, pentru că astea nu sunt domenii de studiu, ci atitudini, feluri de a fi care se contrapun acestor mari viteze ale lumii. La cursurile mele fac ce fac și acum: vorbesc încet, foarte mult, divaghez, încerc să îi fac să viseze un pic. Chestie care se pierde și eu o văd de la un an la altul. Este și erudiție acolo, pentru că eu am studiat lucrurile acelea academic, dar nu despre asta e vorba. Și iată cum am divagat.
Este foarte frumos. Spui povești. Dar de unde vine dragostea de filosofie? De unde a început totul?
A început de când m-am născut. Știu că pare ciudat. Copiii care sunt crescuți de bunici au o altfel de atitudine. Copiii crescuți de părinți tineri, mai fără timp, sunt altfel față de copiii crescuți de bunici, care sunt mai îndepărtați, biologic în primul rând, dar nu din cauza asta. Pentru că bunicii sunt tot părinți, dar altfel – tot încerc să definesc asta de câțiva ani, dar nu găsesc un termen potrivit. Am fost crescut de bunici, ei mi-au imprimat o stare de contemplativitate. Am plecat de la ei când am început școala, în clasa I, și am descoperit rapid că nu înțelegeam nimic. Lucrul ăsta s-a întâmplat din pricina neadaptării. Nu mă simțeam bine, senzație care în timp s-a exacerbat. Nu mă puteam duce pur și simplu în altă direcție, pentru că nu m-a interesat niciodată cariera, departe de mine gândul. Filosofia a venit firesc, ca o nișă. Mintea mea era oricum în acea ambianță. Mi-am sistematizat lecturile cu ajutorul facultății, al masterelor, al doctoratului. Pur și simplu nu puteam face altceva, a fost ireversibilă chestia asta.
Am observat în descrierea de pe site-ul Fundaţiei că vorbeai despre regretul de a nu fi terminat filologie clasică. De ce acest regret? Care crezi că ar fi fost impactul acestor studii asupra ta?
Am renunțat pentru că nu aveam timp. Facultatea asta ar fi însemnat un plus, dar nu un plus de cunoaștere, ci de intuiție. Filologia, mai ales cea clasică, e genul acesta de știință care trimite spiritul înapoi în veacuri, chiar foarte îndepărtate, când oamenii începeau să descopere lumea, Cosmosul, pe ei înșiși. Atunci, genul acesta de incipit m-a interesat foarte tare și am avut credința că este extrem de importantă limba în care faci descoperirile acestea. Limba spune foarte multe, fiind, după cum spunea Heidegger, sălașul ființei – adică eu înțeleg lumea și prin intermediul limbii pe care o vorbesc. Limbile clasice – greaca veche, latina – sunt importante pentru istoria intelectuală a Europei, în istoria ideilor. Atunci s-au scris texte care sunt fondatoare – Platon, Aristotel, tragicii greci, latini nu mai zic, chestiuni juridice, dar și poezie –, toată literatura antică a fost parcursă cu ajutorul acestor limbi. De aici a venit interesul meu de a pătrunde în sânul lor, unde bănuiam că voi găsi tipul acela de lichid amniotic care a hrănit și a făcut să să se nască și să crească cultura europeană. Și atunci a fost vital pentru mine să mă înscriu la Filologie clasică, unde am avut parte de cei mai buni profesori din viața mea. Am făcut greacă, latină și cultură și civilizație clasică, dar, din păcate, nu am terminat-o, pentru că am urmat-o în paralel cu filosofia. Aveam extraordinar de mult de citit pentru ambele facultăți și este prea mult de lucrat pentru aceste limbi clasice, dacă nu le dedici vreo 7-8 ore de studiu individual pe zi. Nu îmi mai ajungeau 24 de ore, așa că am abandonat, însă am continuat individual, la mine acasă. Nu se poate compara cu ce făceam la facultate. De asta regret că nu am continuat. Poate că (zic poate, pentru că nu sunt sigur) aș fi ajuns la o cunoaștere mai completă a lumii antice și prin intermediul filologiei.
Din descrierea ta și din cursurile pe care le predai am observat fascinația ta pentru religie. Am văzut că și doctoratul a fost legat tot de religie. Ce înseamnă religia pentru tine?
Doctoratul l-am început în 2009, dar nu l-am terminat, pentru că în 2010 mi s-a părut o chestie de vanitate personală. Apoi am tot amânat, nu l-am mai dus la bun sfârșit.
La un moment dat, în timpul facultății, am început să mă gândesc la subiectul despre care o să îmi scriu licența. Mergeam mult înspre neoplatonism, un tip de filosofare fascinant. Citind neoplatonici am realizat că teologia creștină, teologia Sfinților Părinți este forjată pe un limbaj neoplatonic, filosofic. Este mai multă filosofie în teologie decât se așteaptă lumea, foarte multă chiar. În mod firesc, din neoplatonisc m-am dus înspre partea de filosofie și tot citind, căutând să văd care e substanțialitatea teologiei, să văd care e esența ei, am ajuns la cercetarea acestui concept de religiozitate. De ce există religia? De ce sunt oamenii religioși? Bineînțeles, la întrebările acestea există nenumărate răspunsuri, așa că m-am întrebat dacă nu se poate face o sinteză. Astfel că, având sinteza în minte, mi-am propus să citesc cât mai mult, să mă lămuresc în privinţa acestui aspect. Între timp, la București s-a întâmplat să se deschidă pentru prima dată la noi (după cunoștința mea) un masterat de Studii Religioase, absolut neutru, care nu aparține de nicio facultate de teologie confesională. Așadar un masterat interdisciplinar care avea ca scop studiul religiei, al religiozității, al curentelor spirituale etc. M-am înscris și am fost în prima generație, puțini la număr, dar toți entuziaști, și am avut parte de profesori foarte buni. Numele complet al masteratului era Studii Religioase (Tradiții și Texte), așadar a cuprins și o parte filologică, chiar am avut ocazia să studiez sanscrită. Totul s-a soldat cu dizertația în care am studiat revirimentul neopăgânismului în secolul XX. Și pentru că m-am ocupat de această perioadă și de o nișă destul de necunoscută, am avut vreme să parcurg veacurile.
Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să vorbesc cu oamenii despre asta. Nici nu mi-a trecut prin cap. Marele meu noroc a fost cu doamna Sandra Ecobescu, care conduce această Fundație – foarte bună inițiativă, pe care o laud, pentru că este printre puținele de acest gen și trebuie încurajate. La Fundație am început cu atelierul de scriere creativă, care e un fel de exercițiu de a ficționaliza. A urmat apoi propunerea de a ține un atelier despre istoria religiilor. De exemplu, la următorul atelier vorbesc pe înțelesul tuturor despre metodele de cercetare în istoria religiilor. Nu e nevoie să fi citit tomuri, povestesc lucrurile acestea cu o notă personală. Interesul personal este legat tot de autocunoaștere.
Crezi că mai are nevoie societatea de azi de religie, în contextul neopăgânisumul despre care aminteai? Care este părerea ta despre ateism, agnosticism și alte forme de respingere sau îndepărtare de religie?
Cum să nu! Neopăgânismul nu e chiar atât de accentuat și nici semnificativ. Interesul pentru el poate să fie mai degrabă sociologic sau antropologic. Ateismul e o chestie care ține de gândirea modernă. Religiozitatea e suplinită de ateism, adică și ateismul este un fel de construcție intelectuală căreia nu îi văd altă menire decât suplinirea religiozității. Și ei sunt tot un fel de oameni religioși, dar pe dos. Agnostici sunt foarte puțini. Eu nu prea am întâlnit. Trebuie să fii foarte citit; multă lume nici nu știe ce înseamnă termenul sau îl confundă, având o privire minimalistă sau reducționistă. Mulți adoptă scientismul sau au tot felul de epistemologii, își închipuie teorii despre cunoașterea lumii care de fapt sunt slabe, nu au susținere.
În fond, omenirea ca ansamblu încă este religioasă, există coagulare religioasă și acum. Dacă ne referim strict la societatea modernă occidentală pe care o avem noi ca model (benefic sau nu, rămâne de văzut), declarată laică sau areligioasă, aceasta are nevoie, dacă nu de religie, cel puțin de mituri. Există acum mitologii moderne, contemporane, care nu fac altceva decât să spună aceleași lucruri ca acum 2500 de ani, de pildă, dar cu alte cuvinte. Însă pur și simplu sunt aceleași mitologii. E de ajuns să citești orice carte, să te uiți la orice film, la orice fel de recomandare din cultura pop, cultura asta de mase, și să observi acolo ușor vechile mitologii. Nu sunt nici măcar ascunse. Doar s-a reformulat expresia prin care ele sunt transmise. Oamenii trăiesc aceleași mituri, cu aceeași dedicație, au același fel de a se raporta la ei înșiși, la lume, la cosmos de la revoluția agrară în neolitic până astăzi. Omul nu s-a schimbat foarte mult. Se confundă în genere apariția industriei și tehnologizării cu faptul că ceva în om s-a schimbat. Sigur că s-a schimbat, dar în esență omul este același, are nevoie de aceleași mituri, care se transmit de la o generație la alta. Se petrece același proces ca dintotdeauna.
Spuneai că primul curs pe care l-ai ținut la Fundație a fost de scriere creativă. De ce scriere creativă?
A fost un experiment care continuă, spre surprinderea mea. Sunt foarte mulți care vin încă și le mulțumesc. Nu întotdeauna intențiile mele au fost acelea de a vorbi despre literatură sau despre cum se face literatura. În fond, subiectul cursului nici nu e literatura. A fost la începutul începutului, în octombrie 2009. Îmi aduc aminte și acum cum am venit cu această propunere de ficționalizare a realității cu scopul de a o vedea mai bine. A prins foarte bine ideea aceasta și continuă până în ziua de azi. Timp de două ore, împreună cu 15 oameni, disecăm realitatea. Și e tot un fel de a face filosofie. Ideile sunt minunate și sunt literaturizate foarte bine de majoritatea. Dar în fond nu cred că acesta e scopul, pentru că ei pleacă de aici motivați să se uite altfel la lumea din jurul lor, la oameni, să observe gesturi, detalii de arhitectură, să fie mai atenţi la simțuri. E o încurajare la explorare a ambientului în care ei își duc viețile, de întărire a puterii de observație – sunt multe perspective.
Care e relația cu cursanții? E o provocare să le vorbești despre filosofie, religie, să treci de la un subiect la altul?
În fond eu vorbesc despre același lucru – despre cunoaștere. Dar, ca să ilustrez, o să îl reproduc pe Aristotel care spune în prima frază a Metafizicii că Fiecare om are în sine sămânța cunoașterii. Așadar, în mod natural, fiecărui om îi este dat să cunoască, are această nevoie. Despre asta e vorba. Cursanții au și ei această nevoie de a cunoaște, de a-și lărgi orizonturile sau de a căpăta o acuitate intuitivă. Atunci, ca să ilustrez acest lucru, mă folosesc de modele filosofice sau religioase, dându-le exemple din ce au spus Platon, stoicii, Cicero sau Epictet sau vorbindu-le despre ce înseamnă cunoaștere în islam, creștinism, shamanism, religiile din Tibet ș.a. Sunt forme diferite pe care eu le aduc la un numitor comun care este cunoașterea.
În relația cu oamenii care vin la curs, eu nu sunt domn profesor, eu sunt doar un tip care vine în fața lor și le propune chestii. De pildă, la cursul următor o să le vorbesc despre spațiul sacru, ce înseamnă, prin ce se diferențiază de spațiul profan, prin ce devine el spațiu sacru etc. Și explicându-le lucrurile acestea, le dau exemplele cele mai diverse cu putință. În general e destul de spontan tot procesul și am o manieră destul de prietenoasă – nu folosesc catedra, ei mă tutuiesc, nu am nicio problemă, mergem la fumat, mai ieșim la vreo terasă când e cald. Discuțiile noastre se prelungesc și dincolo de sălile astea. E o manieră liberă, jucăușă, dar cu proporții erudite și obiective. Nu încerc să fac propagandă pentru o viziune sau alta, le prezint pe toate și îl las pe fiecare în parte să judece ce este valid și ce este invalid din teoriile respective și le dau și metoda prin care să facă lucrul acesta.
Ce gen de muzică asculți? Ce muzică te face să filosofezi, să scrii?
Diverse. Ascult orice muzică ce mă predispune. Am început cu black metal, fără să fiu rocker. În ultima vreme ascult foarte multă muzică barocă, la niște radiouri online. Muzica barocă e atât de frumoasă, liniștitoare, relaxantă, neintruzivă. Îmi place foarte mult Bach. Fără să fiu un expert sau să par snob, cred că omul acesta a creat ceva sublim. Și, din când în când, mai mult pentru cursurile acestea ale mele, ascult genuri ritualistice: muzică shamanică, etno universal, deși sunt atent și la etno românesc.
Le prezinți și cursanților muzică ritualică? E și asta o metodă de a cunoaște religia respectivă?
Da, bineînțeles. S-a întâmplat la un curs despre shamanismul mongol unde am adus materiale audio-video de la fața locului ca să audă toba respectivă. Sau am eu o tobă cu clopoței pentru spirite cu care vin și în care bat, ca să ilustrez puțin. Am tot felul de instrumente din acestea primitive care imită natura, păsările, greierii – cu toate acestea exemplific. Sau, la cursul despre mitologia scandinavă pe care l-am ținut în decembrie în trei ședințe, am venit cu muzică foarte veche făcută de nordici pentru a-și povesti acele sagas, pe care ei de fapt le cântă ca o recitare.
Dacă ar fi să recomanzi o carte sau o poveste cititorilor noștri, ce ai alege?
Eu fac mereu apologia basmelor, spunând că de fapt basmele nu sunt pentru a fi citite copiilor, chiar aș evita să fac lucrul acesta. Ei văd doar acțiunea, nu pot înțelege profunzimea basmelor. Nu vreau să trec nici în extrema cealaltă și să spun că basmele ascund cine știe ce chestii ezoterice, dar basmele sunt povești simbolice în primul rând, care nu redau o acțiune care se petrece propriu-zis undeva. E mai mult un parcurs inițiatic, sunt acele încercări prin care trec (uciderea balaurului, coborârea la zmei).
Din când în când mai citesc câte un basm, încercând să mai accentuez câte un simbol sau altul, astfel încât cursanții să își dea seama că ar trebui să recitim basmele cu alți ochi. Și atunci, dacă ar fi să recomand ceva, nu aș recomanda o carte, ci cred că aș recomanda recitirea cu mai mare atenție a basmelor, să vadă amănuntele simbolice, să vadă fiecare despre sine unde se recunoaște. Nu e vorba numai de victoria facilă a binelui asupra răului.
Scrii?
Da, statusuri de Facebook. Încerc să evit vânzoleala asta în care intră toată lumea când apare vreun subiect. Postările mele de pe facebook sunt calme și senine, mă reflectă pe de-a-ntregul. Înainte scriam pe un blog, dar nu am mai scris demult acolo. Înainte să descopăr că există bloguri, nu prea foloseam internetul, oricum scriam pe foi, pe șervețele sau pe ce găseam. Dar nu am avut niciodată intenția de a scrie monolitic.
De ce?
Nu mă atrage. Cândva, când îmi voi îngădui răgazul de a scrie, probabil o să scriu dacă o să cred că am ceva de spus. Nu evit neapărat, ci pur și simplu nu consider că trebuie să scriu.
Ce să facem ca să mai încetinim viteza aceasta a tehnologiei din ziua de azi?
Să ne întoarcem spre noi înșine. Sună atât de banal.
Și cum facem asta?
Bună întrebare, de filosof. Îmi vine mereu în minte cuvântul ăsta de la școală, când luam pauză, profesorii spuneau întotdeauna recreație. Mi s-a părut așa ciudat, dar mai târziu am ajuns să-l reevaluez. Și am zis da, recreație. Avem fiecare dintre noi nevoie de pauze, care de fapt sunt pauze de recreație. Dincolo de activitățile cotidiene care ne acaparează, trebuie să avem măcar mici momente de ieșire, un pic de escapism, un pic de evadare, oricât de puțin ar dura. Au rolul să dea sentimentul de tragere deoparte, de a sta puțin și a răsufla înainte de a reintra în vârtejul acesta al lumii. Acele mici pauze ar trebui să fie pauze de recreație, nu pauze de stagnare, ci pauze dinamice. Pentru că re-creația personală presupune un dinamism. Iar pentru mine aceste cercuri sunt asemenea pauze de recreație. La sfârșitul zilei, după ce și-au terminat treburile de la birou, cursanţii vin aici și acesta este punctul lor de ieșire din cotidian, punctul lor de re-creație. Eu sunt conștient că ei nu vin aici ca să își lărgească cultura generală, pentru că ar citi din cărți sau s-ar uita pe Wikipedia și gata. Ei vin aici ca să aibă momente de re-creație, de ieșire din cotidian. Venind aici, ascultă povestea pe care eu le-o spun și cu ocazia aceasta ei se întorc în sine înșiși și iau un contact mai mult sau mai puțin profund cu eul lor. Și asta cred că este foarte folositor, pentru că aerisește mult din îmbâcseala cotidianului.
Momentele de recreație se pot întâmpla oriunde. Atunci când merg la sală și alerg pe bandă, nu am altceva de făcut, în afară de muzica pe care o ascult în căști, mă uit pe o fereastră şi sunt singur cu mine însumi – doar eu şi priveliştea. Este și acela un moment de reîntoarcere în sine. Și chiar și așa, nu zic să ne retragem la mănăstire, doar că trebuie să recunoaștem astfel de momente și să ne tragem seva din ele.